ROMAN REALIST-OBIECTIV INTERBELIC: ION de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este un scriitor interbelic, adept al realismului și obiectivității.

Aparţinând prozei realist-obiective interbelice, ”Ion” (1920) este un roman social,
obiectiv, interbelic, realist și modern, care presupune prezenţa unui narator omniscient şi
omniprezent care relatează la persoana a III-a, din perspectivă narativă obiectivă cu focalizare
zero. Geneza romanului este mărturisită chiar de către autor, în volumul Amalgam şi constă în
două evenimente petrecute cu mai bine de un deceniu înaintea scrierii cărţii. Imaginea unui tânăr
ţăran, îmbrăcat în haine de sărbătoare, care se apleacă şi sărută pământul cu patimă, ca pe o
ibovnică şi o întâmplare din satul natal, Prislop, relatată de sora autorului, cu o fată bogată,
bătută crunt de tatăl său fiindcă rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac. Ambele situaţii vor fi
puse ulterior pe seama protagonistului, Ion Pop al Glanetaşului și devin episoade semnificative
ale romanului.
Reperele spaţio/temporale sunt clar delimitate, acţiunea se petrece în satul ardelenesc
Prislop, la începutul secolului XX, când Transilvania se afla sub ocupaţie austro/ungară, iar
evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică. Personajele sunt verosimile, denotă
deopotrivă calităţi şi defecte. Relaţiile dintre ele sunt complexe şi se modifică pe parcursul
textului. Simetria incipit/final se bazează pe două aspecte: metafora drumului care duce şi pleacă
din satul Pripas (denumire simbolică, ca şi cum toţi locuitorii ar fi oameni fără căpătâi) şi
confruntarea dintre Ion şi George (iniţial, la cârciumă, protagonistul iese învingător, pentru ca la
final să fie ucis de celălalt). Finalul este evident închis.
Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza
conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a
indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este
definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci
dorinţa lui Ion de a-l avea. În ultimă instanţă, drama lui Ion este drama omului incapabil să-şi
accepte propriile decizii. De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru
roman. Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal,
care devine astfel, personaj eponim.
În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare,
având în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cărora li se
subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”
etc.
O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se
face încă din incipit. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării etnografice şi sociale a
lumii prezentate.
Ion este şi personaj eponim, deoarece numele său dă titlul romanului. El domină întreaga
lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George), şi care contribuie la
evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi
ingenuitate, brutalitate şi delicateţe. Devine personaj dinamic, modificându-şi personalitatea pe
parcursul operei.
Iniţial, el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat
de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul
fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca
ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a
avea.

PAGE \* MERGEFORMAT 2
 Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie
de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre
cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic,
săritor, isteţ”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul
dintre invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă
moleşesc ca o babă năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior
între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă,
dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată.
Ulterior, nu va fi capabil să-şi accepte propria decizie şi va ignora faptul că Florica se căsătorise
la rândul ei.
Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se
pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele
destin universal. Prin urmare, simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu
despre roman, înţeles ca sferă.

PAGE \* MERGEFORMAT 2