Ion

(caracterizare)

Romanele obiective din perioada interbelică se înscriu în formula tradițională, dar se

remarcă și prin inovații, principalele schimbări fiind cele remarcate de Eugen Lovinescu:
viziunea realistă, arhitectura impresionantă şi prezenţa personajului monumental.
Aceste elemente sunt prezente și în romanul Ion de Liviu Rebreanu, publicat în 1920,
primul roman realist-obiectiv din literatura română, prima realizare notabilă a speciei în perioada
interbelică. Față de romanele idilice inspirate din lumea rurală, apărute până în 1920 și
aparținând sămănătorismului sau poporanismului, Ion este un roman polemic. De asemenea,
importanța romanului stă și în concepția originală a lui Rebreanu despre realism, pe care îl
consideră „creație de oameni și de viață”.
Geneza romanului ilustrează aceeași preocupare pentru transfigurarea realului, Rebreanu
dezvăluind procesul de creație în opere precum Mărturisiri sau Amalgam. Folosind metoda
realistă a observației directe, Rebreanu a scris romanul sub impulsul unor imagini din copilărie și
adolescență, păstrate în memorie. Ideea romanului i-a venit după ce a creat o legătură între
câteva întâmplări petrecute în satul Prislop, unde locuia cu familia, la începutul secolului XX.
Aceste scene simbolice se referă la un țăran, îmbrăcat în haine de sărbătoare, văzut în timp ce
săruta pământul. Nu i-a văzut chipul, dar a legat evenimentul de o altă scenă, o discuție cu un
vecin care l-a impresionat prin patima cu care vorbea despre pământ. Mai târziu, face legătura cu
un alt eveniment petrecut în sat și povestit de una dintre surorile sale: cea mai bogată fată din sat,
Rodovica, era pedepsită zilnic de tatăl ei fiindcă păcătuise cu cel mai sărac flăcău.
Cele trei scene alcătuiesc nucleul primului plan, care a inspirat și prima variantă a cărții,
intitulată Zestrea, ulterior adăugându-i-se cel de-al doilea plan, care urmărește destinul
intelectualității românești din Ardeal.
Tema romanului este dorinţa de înavuţire, acţiunea ilustrând consecinţele tragice pe care
încercarea de a dobândi pământ cu orice preţ le are asupra destinului protagonistului, Ion Pop al
Glanetaşului, tânăr ţăran din satul Pripas.
Structura romanului este riguroasă, textul fiind împărţit în două părţi sugestiv intitulate
„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sintagme ce numesc cele două obsesii fundamentale ale
protagonistului.
În manieră realistă, incipitul si finalul romanului surprind simetric imaginea drumului
prin care se intră în Pripas, drumul devenind o metaforă pentru modul în care se realizează
trecerea din planul realităţii în cel al ficţiunii.
Specific romanului realist este personajul monumental, simbolic și reprezentativ pentru o
întreagă categorie socială, situaţie fericit ilustrată de personajul Ion Pop al Glanetașului. La toate
nivelele textului, Ion este atât un tip – țăranul dominat de patima pentru pământ, cât şi un individ
mobil, dinamic şi complex, dotat cu o psihologie proprie.
Ion este personajul central al romanului, organic legat de pământ, un ţăran sărac, despre
care, din punct de vedere social, se poate spune că este un marginal într-o lume organizată în
funcţie de proprietatea asupra pământului.
Din punct de vedere moral, protagonistul suferă transformări majore. Dacă inițial este
perceput ca un lider de către tinerii din sat, remarcându-se prin hărnicie, inteligență și ambiție,
treptat, se dezumanizează în goana sa după avere.
Din punct de vedere psihologic, Ion este puternic marcat de instinctul proprietăţii, rămas
fără obiect din vina tatălui său. De aici provine şi drama personajului nevoit să aleagă între
iubirea pentru Florica și satisfacerea patimii pentru pământ prin intermediul Anei. Paradoxal,
tocmai Vasile Baciu, tatăl Anei, îl determină să acţioneze în favoarea celei de-a doua opţiuni
când îl jigneşte pe Ion la horă. Numindu-l „fleandură”, Baciu accentuează în sufletul flăcăului
acest complex al sărăciei, iar Ion decide să se îmbogăţească tocmai prin cel care l-a umilit.
Principala trăsătură a personajului este voinţa sa imensă de a avea pământ. Nimic nu pare
a-l clinti din hotărârea lui. Pământul înseamnă pentru el demnitate, consideraţie din partea
celorlalţi, naratorul precizând că „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. Ion are o
mentalitate specifică oricărui ţăran de vârsta şi de condiţia sa socială. Şi alţi ţărani, între care și
Vasile Baciu, obţinuseră averea prin căsătoria cu fete bogate. Ceea ce îl individualizează pe Ion
este modul în care el acţionează, încălcând – în mod voit – morala colectivă. În cazul lui, „glasul
iubiriiˮ este permanent copleșit de „glasul pământuluiˮ.
Conflictul dintre atracţia obsesivă a lui Ion pentru pământ şi satisfacerea instinctului
erotic stă la baza acţiunilor sale. Psihologia protagonistului este surprinsă încă din primele pagini
ale romanului, iar soarta îi este fixată: fiindu-i dat să lupte pentru pământ, lupta lui e cu atât mai
grea cu cât iubeşte o altă femeie. Astfel, la horă, este limpede că Ion nu o iubeşte pe Ana, în ai
cărei ochi nu se uită, pe când Florica e o prezenţă vie în mintea lui chiar când nu o ține în brațe.
O secvență semnificativă pentru conturarea profilului protagonistului este nunta cu Ana,
care constituie momentul în care cele două „glasuriˮ se întâlnesc în plan psihologic. În sufletul
flăcăului se naște o îndoială izvorâtă dintr-o slabiciune temporară atunci când își dă seama că,
împreună cu pământurile, trebuie să o ia și pe fata urâtă de langă el, în timp ce Florica, „drușca
întâiˮ, e mai frumoasă ca niciodată. Cu toate acestea, gândul de a fugi cu aceasta din urmă, dictat
de sentimentele pe care le nutrea pentru ea, este cenzurat de către rațiunea concretizată în nevoia
irepresibilă de a avea pământ: „Și să rămân tot calic... pentru o muiere... Apoi să nu mă
trasnească Dumnezeu din senin?ˮ
O altă secvenţă care ilustrează dragostea eroului pentru pământ, se află în capitolul IX,
Sărutarea. Ajuns stăpân peste delniţele lui Vasile Baciu, Ion îşi arată dragostea obsesivă pentru
pământ. Gestul său, ritualic, aminteşte de o scenă asemănătoare din romanul lui Emile Zola, „La
Terre”(Pământul). În imaginaţia lui Ion, pământul se transformă în „braţele unei iubite
pătimaşe”. Sărutând pământul, el simte „un fior rece, ameţitor”. Personajul transformă pământul
într-un obiect de adoraţie profundă şi nelimitată, într-un fetiş. Vrea „să îmbrăţişeze huma” şi s-o
sărute. Simte nevoia unei relaţii directe, organice cu pământul: „măinile îi rămaseră unse cu lutul
cleios”.
Patima ridică gesturile sale din sfera cotidianului, fiindcă între el și pământ se creează o
legătură puternică. Glasul pământului, pătruns în sufletul flăcăului, îl copleșește, iar Ion
acționează sub impulsul acestei chemări mai presus de puterile sale. Sentimentul contopirii cu
pământul-mamă se evidențiază în scena înmormântării lui Ion, peste care se aude, ironică, dar și
îngăduitoare, vocea naratorială: „pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag”.
Perceput diferit încă de la apariția romanului, personajul încă nu și-a găsit o receptare
unitară. În timp ce G. Călinescu consideră că „Ion nu este decât o brută, căreia șiretenia îi ține
loc de deșteptăciune”, Eugen Lovinescu vede în Ion „expresia instinctului de stăpânire a
pământului”. Considerând că toate aceste caracterizări sunt eronate, fiindcă implică un criteriu
moral, Nicolae Manolescu deplasează discuția spre caracterul simbolic al personajului,
considerându-l „bruta ingenuă”.
În concluzie, protagonistul romanului rebrenian este un personaj exponenţial pentru setea
ţăranului pentru pământ, însă este puternic individualizat prin conflictul interior dintre avere şi
iubire. Ion este un personaj care face parte din categoria marilor înfrânţi, iar evoluţia personajului
reflectă o viziune despre lume, conform căreia individul nu îşi poate schimba destinul.