Tema si viziunea despre lume in romanul ION de Liviu Rebreanu

Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu ( în 1920 ), este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, fiind o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de
Eugen Lovinescu cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române, romanul prezintă
drama țăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un
mijloc de subzistență, un criteriu al valorii individuale. Apărută ca o reacție împotriva
romanticilor și a scriitorilor parnasieni, realismul, este direcția literară manifestată cu
predilecție în secolul al XIX-lea, care are ca preocupare prezentarea veridică, obiectivă a
realității, preconizând apropierea literaturii de concepțiile pozitiviste și scieniste. Scrierea
rebreniană se încadrează în realism prin mai multe coordonate, principalele particularități
regăsindu-se la nivelul prezentării specifice tendinței literare. Obiectivitatea este remarcată
prin prezentarea socialului în toate formele lui cu ajutorul personajelor tipologice, punându-se
în lumină observația tipurilor umane caracteristice, prin prezența personajului reflector, Titu
Herdelea. Narațiunea este relatată la persoana a III-a prin intermediul unui narator neutru,
detașat, impersonal, fiind prezentă relația narator-personaj (naratorul este omniscient, știind
mai mult decât personajele sale și omniprezent, dirijând evoluția lor ca un regizor universal,
conform unui destin prestabilit). Așadar, opera este reprezentativă prin amploarea acțiunii
desfășurată pe mai multe planuri, dispunând de un conflict complex, personaje numeroase și
de realizarea unei imagini verosimile asupra vieții.

Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale

satului ardelenesc la începutul secolului XX. Fiind un roman realist, la baza scrierii sale stau
trei evenimente veridice, problematica rurală fiind găsită inițial în nuvela “Rușinea”, cu o
intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este victimă a iubirii, protagonista fiind o fată
înstărita care prefigurează destinul Anei. Autorul este părtaș și la un eveniment inedit care a
amprentat scrierea romanului, observarea unui țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare care
săruta pământul „ca pe o ibovnică”. Nu în ultimul rând, Rebreanu avea un vecin pe nume Ion
Pop al Glanetașului, care era constant nemulțumit de faptul că nu poseda mai mult pământ,
sinteza celor 3 întâmplări devenind scheletul viitorului roman. Astfel, opera prezintă lupta lui
Ion, un țăran harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnității, de a acapara cât
mai mult pământ, devorat fiind de această pasiune. Acesta se hotătăște să treacă peste glasul
inimii – este îndrăgostit de Florica, cea mai frumoasă dar și cea mai săracă fata din sat, însă se
căsătorește cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, care este deja promisă unui țăran înstărit, și anume
George Bulbuc. Tatăl Anei este dezaprobator față de o posibilă legătură dintre Ion și fiica sa,
conturându-se astfel unul dintre conflictele principale ale romanului. Tema centrală,
posesiunea pământurilor este dublată de asemenea și de tema iubirii și cea a destinului.

Creația epică are o compoziție sferică, bazată pe tehnicile simetriei și a circularității, romanul
având două părți sugestiv intitulate („Glasul pământului” și „Glasul iubirii”), care fac referire
la cele două tendințe complementare manifestate de Ion. Fiecare dintre părți este alcătuită din
șase capitole, la sfârșit adăugându-se un capitol concluziv („Sfârșitul”). Circularitatea
romanului este vizibilă la nivelul macrostructural prin titlurile celor două părți, iar la nivel
textual prin trei motive cheie (drumul, crucea, hora). Acestea se remarcă recurente, drumul
deschizând și închizând firul narativ, fiind văzut ca un personaj și prefigurând destinul
protagonistului, realizând trecerea din realitate în ficțiune (tehnica cinematografică). Crucea
se construiește în jurul unor conotații negative („te întâmpina din stânga o cruce strâmbă”), în
timp ce hora încheagă intriga scrierii, aici având loc principalul conflict între Ion și Vasile
Baciu, totodată, reprezentând o pulsație a vieții rurale dar și una de ordin etnografic.
Microstructural, se alcătuiesc simetric personaje și conflicte celor două clase sociale
prezentate (intelectualii și țăranii). Astfel, Ana și Maria Herdelea reprezintă cele două
„mater dolorosa” ale romanului, Florica și Laura Herdelea nefericitele în dragoste, în timp ce
Vasile Baciu si preotul Belciug reprezintă avarii. Construcția subiectului are la baza tehnica
narativă a planurilor paralele, care prezintă, în principal, destinul țăranului român, reprezentat
de Ion și existența intelectualității rurale, reprezentată de preotul satului, Ioan Belciug, și de
familia învățătorului Zaharia Herdelea. Subiectul este construit astfel prin alternanța
planurilor narative, iar secvențele narative se succed pe baza înlănțuirii. De altfel, prin
utilizarea tehnicii literare a anticipației, acțiunea capta un caracter previzibil; toponimele rău-
prevestitoare de la începutul romanului „Râpele Dracului”, „Cișmeaua Mortului”, precum si
conflictul de la hora între Ion si George anticipează răfuiala tragica din final. Incipitului îi
urmează o pauza descriptiva, prin care se propune familiarizarea cititorului cu mediul
desfășurării acțiunii, anume satul, cu ulițe și case, surprins în nemișcare. Suspendarea
timpului vieții face loc celui al ficțiunii, iar spațiul real se contopește cu cel imaginar.

Subiectul are o intrigă simplă. Expozițiunea îl creionează pe Ion Pop al Glanetașului, flăcău
harnic și priceput care dorește pământul cu o patimă mistuitoare, iubindu-l de mic copil. A
crescut râvnind și pizmuind pe cei bogați, dorind cu orice preț sa aibă pământ mult „de pe
atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”. Un prim episod semnificativ al textului se
creionează în jurul horei, unde se naște conflictul principal și nucleul epic al romanului. Ion,
mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu își acceptă condiția, considerându-se privat
de statutul social pe care este convins că îl merită. El este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica și averea Anei, preferând să sacrifice glasul iubirii pentru pământ.
Protagonistul și tatăl fetei se confruntă într-un conflict exterior după terminarea horei, acesta
din urmă adresându-i tânărului cuvinte jignitoare, precum „sărăntoc” și „hoț”, arătându-și fățiș
dezaprobarea față de o eventuală legătură între el și fiica sa. Trufaș din fire, Ion acceptă
injuriile consăteanului, întărindu-i puternica dorință ca Ana și pământul să-i aparțină: „Ion
schimbă fețe-fețe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi
aprins sufletul. Fiecare vorba îl împungea drept în inima, cu deosebire fiindcă le auzea tot
satul.” După horă are loc o provocare adresată lui George Bulbuc de către Ion, în esență
pentru a stabili cine e vrednic de mâna Anei. Scena în care George este răpus de Ion
anticipează finalul romanului, în care rolurile se inversează.

Intriga surprinde cum el o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, „bocotanul” satului, deși era
urâtă și n-o iubea. Urmărindu-și cu viclenie și tenacitate scopul, Ion intră pe parcursul
desfășurării acțiunii în posesia pământurilor la care jinduise cu lăcomie. Scena simbol a
romanului este cea a sărutării pământului de către Ion. Acesta este un moment al existenței
personajului în care cele două „glasuri” se confundă, dar și o anticipare a finalului, a
contopirii cu pământul care îi este atât de drag. Glia aflată în totalitate în posesia lui este
identificată cu persoana iubită, care trebuie să îi aparțină în întregime: „Dorea să simtă lutul
sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoare lui
îmbătătoare”, imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica găsindu-și compensația într-o
pasiune imensă pentru pământ. Obsesia posesiunii acestuia substituie nevoia lui de afecțiune:
„Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele […] luă în mână un bulgare și-l sfărâmă
între degete cu o plăcere înfricoșată. […] și-n sărutarea asta grăbită simți un fior rece,
amețitor”. Astfel, Ion își depășește statutul inițial de țăran sărac, „iute și harnic ca mă-sa”, și
atinge nivelul de țăran „bocotan”, căpătând dimensiuni epopeice și depășind sfera realismului,
statut pierdut odată cu pierderea Anei și al lui Petrișor, când averea sa este revendicată de
biserică. Iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă și săracă, măritată mai apoi cu George
Bulbuc, nu-i dă pace. Tratată inuman și de către Ion și de către tatăl ei, Ana își curmă viața
prin spânzurare, romanul devenind din acest punct de vedere, o dramă a căsniciei țărănești în
lupta pentru pământ. Copilul rămas în urmă se îmbolnăvește și moare, spre disperarea lui Ion,
care vedea în el granița păstrării pământurilor lui Vasile Baciu. Răzbunâdu-se pe îndrăzneala
lui Ion, George se căsătorește cu Florica, femeia pe care flăcăul nu încetase sa o iubească.
Protagonistul devine așadar, din ipocrizie, un bun prieten de al dușmanului său, în vederea
recuperării timpului pierdut cu Florica, cu care ajunge ulterior să se întâlnească în taină. Toate
aceste evenimente conduc cititorul la punctul culminant, când, ca un destin implacabil, Ion
este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi, orbit de gelozie, prin numeroase lovituri
cu sapa, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite „Ion fu coborât în pământul care i-a
fost prea drag.” Deznodământul aduce subiectul cărții pe drumul care iese din Pripas, acesta
devenind un laitmotiv și, în același timp, un personaj al narațiunii.

În ceea ce privește stilul, Rebreanu alege maniera de expunere directă, realist-obiectivă,

anticalofilă, scopul scriitorului realist fiind cel de a reda veridic realitatea. Astfel, se remarcă
prezența unui narator obiectiv cu perspectivă heterodiegetică creata prin forme verbale și
pronominale, cât și prin utilizarea adjectivelor posesive, toate la persoana a treia. Naratorul
capătă astfel statutul de instanță demiurgica, apelând la tehnici moderne precum: tehnica
cinematografica (prezentarea largă a zonei Bistriței și a detaliilor semnificative legata de
topos și acțiune), cea a basoreliefului (în crearea lui Ion, personaj complex alcătuit din
trăsături de multe ori opuse sau diferite, așa cum reies din relatările multiplelor personaje) sau
cea a contrapunctului (prin care trăsăturile pozitive sunt puse în echilibru cu cele negative,
prin echilibrul umanului identificându-se clasele sociale). Registrul stilistic predominant este
cel regional, autorul apelând la numeroase cuvinte provenite din zona Bistriței: „sa se
cătrănească”, „iuit”, dând o notă de autenticitate scrierii și creând prin excelența monografia
satului tradițional prin prezentarea horei, a obiceiurilor de nuntă, de înmormântare și de
parastas, toate aparținând spațiului rural dominat de concepții.

Așadar, prin romanul „Ion”, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creație epică de
mari dimensiuni în care se simte pulsația vieții, scriitorul dovedind ca are vocație
construcțiilor monumentale, Tudor Vianu aprecia scrierea pentru intuiția psihologică sigură,
pentru pasiunile trăite, având o măreție reprezentativă.