"Ion",de Liviu Rebreanu - roman interbelic, obiectiv si realist -

"Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920.

La geneza romanului participa trei momente din viaţa scriitorului:
a) imaginea unui ţăran care îngenunchează pe câmp şi sărută cu evlavie pământul;
b) o scrisoare primită de acasă de la sora sa în care îi relata o întâmplare a unei fete bogate pe care
tatăl o bate pentru că păcătuise cu cel mai bicisnic flăcău din sat;
c) convorbirile cu un flăcău din sat, Ion al Glanetaşului, care i se plângea mereu de sărăcie.
Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm in epocă. E. Lovinescu primeşte romanul ca pe o
izbândă a literaturii române, apariţia acestui roman obiectiv direcţionează lit. română către valoare
europeana. Modernismul romanului rezultă din complexitatea construcţiei narative, din multitudinea
planurilor de acţiune şi din numărul mare de personaje reprezentative pentru toate mediile sociale si,
nu în ultimul rând, din formula contrapunctului, adică relatarea aceluiaşi eveniment în planuri
narative diferite (nunta ţărănească a lui Ion - nunta Laurei; hora-balul).
Tema: lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi, societate
stăpânită de mentalitatea sacului cu bani sau a întinderilor de pământ. Mesajul romanului are o
încărcătură etică, bazată pe ideea că dorinţa de a avea pământ, cu orice preţ, duce la dezintegrarea
morală a individului.
Explicarea titlului: - Ion - nume generic, un simbol reprezentativ pentru ţăranul român.
Compoziţia romanului – „corp sferoid”, construcţie circulară
Firea echilibrată a autorului a determinat predilecţia spre construcţii epice armonioase, sferoidale, în
care sfârşitul se confundă cu începutul. Romanul începe cu imaginea unui drum personificat care vine
din necunoscut şi pătrunde în Pripas.
N. Manolescu afirma că drumul: "face legătura între lumea reală şi lumea ficţiunii: urmându-l intrăm
şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman". În finalul romanului, împreună cu familia învăţătorului
Herdelea , este parcurs drumul în sens invers, reintrând în lumea reală.
Din pct de vedere structural, romanul e alcătuit din două părţi: "Glasul pământului" şi "Gl. iubirii",
fiecare fiind structurată în 6 şi, respectiv,7 capitole cu titluri care sugerează gradarea tensiunii dramatice:
"Începutul", "Iubirea", "Ruşinea", "Nunta", "Copilul", "Ştreangul", "Blestemul", "Sfârşitul".
Scene reprezentative în roman:
În viziunea lui Rebreanu, hora este scena pe care se etalează realităţile sociale dintre membrii
colectivităţii rurale. Folosind tehnica cinematografică, autorul plimba obiectivul de la un grup la altul,
făcând observaţii fundamentale despre majoritatea personajelor, iar când hora se încheie, cititorul este
edificat asupra liniilor conflictului.
Naşterea, moartea, nunta dezvăluie o profunda cunoaştere a sufletului ţăranilor. De ex.,
când Ana naşte pe câmp, Ion "se închina cu evlavie ca în faţa unui miracol". Moartea este
prezenta în doua ipostaze. Impresionează moartea personajelor secundare şi nu cea a eroilor
principali, care este văzuta cu obiectivitate.( moartea lui Avrum şi a lui Dumitru Moarcăş este
privita cu ochii îngroziţi ai Anei). Nunta - prezintă succesiunea elementelor de ritual, dar e
lipsită de farmecul ei real, fiind privită ca moment al suferinţei Anei.
Caracterizarea personajelor
Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal si eponim (care dă numele operei) este unul de
referinţă in literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale
secolului al XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie ca personaj, mai degrabă, în curentul
tradiţionalismului, Ion este, mai ales, un personaj modern si "rotund" , prin complexitatea trăirilor,
prin forţa conflictului interior ce se manifesta pătimaş si prin analiza psihologica a caracterului.
Structura epică a romanului organizata in 2 părţi - "Glasul pământului" si "Glasul iubirii" - reflectă
patimile conflictuale: pământul şi iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care-i
asigura existenţa si respectul. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin
complexitatea caracterului (personaj "rotund"), prin folosirea met. neobişnuite de a intra în posesia
pământurilor lui V. Baciu, prin patimile devoratoare si prin sfârşitul tragic.
Portretul moral este construit din trăsături contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile, frământările pătimaşe ale protagonistului
care-i si determină destinul.
 Reflectarea personajului in critica literară a fost divergentă. După aprecierea lui E. Lovinescu,
"Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, in slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită,
o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală si, cu deosebire, o voinţa imensă", spre deosebire de G.
Călinescu, in a carui opinie "lăcomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenţă sfaturi
dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse."
Incă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidenţiază
dintre jucători pe Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un vicleşug
neprefăcut', apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricând"
Comportamentul flăcăului, gesturile si privirile ce se voiau drăgăstoase reflectă, in mod
indirect, ipocrizia personajului, care, deşi o iubea pe Florica, nu renunţă la cucerirea Anei, pentru
că aceasta era bogata, "avea locuri si case si vite multe."
Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul romanului.
Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar
sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el si "bocotanii" satului ca V. Baciu.
Când acest personaj il caracterizează direct, spunându-i "fleandură, sărăntoc, hoţ si tâlhar", Ion, se
simte biciuit, nu suportă ocara si reacţionează violent. Orgolios peste măsura, el suferă cumplit
atunci când preotul Belciug il dojeneşte in biserica, mai ales că tot satul este martor la aceasta
umilinţă.
De la început, Ion este sfâşiat de două forţe interioare, căzând victimă celor două patimi. Patima
pentru pământ il macină pt. că "pământul îi era drag ca ochii din cap".Toata fiinţa lui era mistuită
de "dorul de a avea pământ mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil [...] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă." Fiind dominat de dorinta de a fi
respectat in sat, dar si viclean, Ion îşi urzeşte cu pricepere planul seducerii Anei. Gândurile lui Ion
sunt dominate de patima pamantului, in care scop se străduieşte să pună mâna pe fata lui V Baciu,
care nu vrea sa i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinta flăcăului, Titu Herdelea îi
sugerează să-l silească pe Baciu, dacă acesta nu se învoieşte. Dupa ce planul îi reuşeşte, Ion intră
în posesia averii lui V. Baciu şi, într-un gest de adorare, sărută pământul. Aceasta atitudine este o
noua ipostază a lui Ion, care se simte "mândru si mulţumit ca orice învingător" si se vede "mare si
puternic ca un uriaş din basme", dupa cum notează naratorul omniscient. Când a luat-o pe Ana, Ion
s-a însurat, de fapt, cu pamanturile ei, soţia devenind o povară jalnică si incomodă.
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra in stăpânirea pamanturilor lui V. Baciu sunt cele mai
diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie si încântare ceea ce-l motivează ca personaj
modern. Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare si a rămas
cu pamantul, ceea ce sugerează faptul ca Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza
patimii pentru pamant, se dezumanizează. Vinovată este însă şi societatea care determină o
opoziţie între săraci si bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni.
Odata satisfăcută patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion- iubirea
patimasa pentru Florica- duce la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion,
simtindu-se liber, este din ce in ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea
peste tot: "ce folos de pamanturi, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?". Prietenia falsă cu
George constituie o alta strategie a lui Ion pt a se afla cât mai des in preajma Floricăi. Răul e
inevitabil, Rebreanu propune pentru sfârşitul lui Ion o crima pasională, infăptuită cu o unealtă
simbolică pt munca pamantului: sapa.
Astfel, personajul este drastic pedepsit, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morala,
fiind răspunzător de viaţa Anei si a copilului lor, tulburând echilibrul unui cămin si liniştea unei
întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul
romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul
dinspre Pripas sugerează faptul ca totul reintră in firescul vieţii.
Personajul lui L. Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, deoarece
romancierul deţine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fără podoabe artistice
sau artificii de limbaj. Prezenţa regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic,
personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparţine fiecare. Cuvintele si
expresiile populare, precum si registrul lexical ţărănesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetaşului,
contribuind la desăvârşirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.