„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, obiectiv, interbelic, doric, publicat în

anul 1920. Considerat de E. Lovinescu „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române”, înfăţişează universul rural în mod realist, fără idealizarea din proza sămănătoristă.
În romanul „Ion” de Liviu Rebreanu se conturează treptat, într-o manieră realistă, relația
dintre Ion și Ana.
Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul în care îl obţine.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice
ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală, posesiunea
pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema destinului.
Viziunea este realistă. Aceasta este dată de trăsăturile realismului: timpul şi spaţiul sunt
bine precizate, felia de realitate, tehnica detaliului, verosimilitatea, personajul ca produs al
mediului în care trăieşte şi restrângerea treptată a cadrului.
Compoziţia urmează legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul simetriei şi al
circularităţii, pe cronologie în derularea unui timp tragic. Cele două părţi (cu un număr relativ
egal de capitole: 6/7) au titluri simbolice: Glasul pământului, Glasul iubirii. Titlurile capitolelor
sunt şi ele simbolic-rezumative: Zvârcolirea, Iubirea, Nunta, Copilul, etc. Acestea sunt în
număr de 13, un număr simbolic, nefast. Acţiunea este împărţită pe două fire narative: destinul
lui Ion şi destinul intelectualităţii rurale. Secvenţele narative specifice fiecărui plan sunt
înlănţuite. Obiectivarea instanţei narative este un element de modernitate în romanul
românesc interbelic, alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului
(alternarea celor două fire epice) ori a simetriilor narative inverse (sinuciderea lui
Avrum/sinuciderea Anei) sau de prezenţa registrelor stilistice diferite.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese
din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde,
aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este
învestit cu funcţie metatextuală: „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul
[...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă
satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...].”, „Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până
ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea
buzna
în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”
O secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana, ce surprinde orgoliul lui Ion în
fața sentimentelor Anei, este reprezentată de scena horei. Acţiunea romanului începe într-o zi
de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui
Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce
conferă veridicitate romanului realist. În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu
lipsa demnităţii, fapt redat de atitudinea „sărăntocului” Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca
un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în
vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”. Ion este caracterizat în mod direct de către
narator, deși sărac este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubeşte munca: „Munca îi era dragă, oricât ar
fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” şi pământul: „pământul îi era drag ca ochii din cap”.
Este înfrăţit cu pământul prin muncă, de aceea, lipsa pământului îi pare o umilinţă, iar dorinţa
pătimaşă de a-l avea este oarecum motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată,
dacă n-are şi el pământ mult, mult”. Este caracterizat direct de către narator: „Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil”. Eroul e torturat de o dilemă psihologică şi morală,
chemarea pământului nefiind singura din sufletul lui, unde se înfruntă forţa demonică a
posesiunii pământului cu vocea angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă devastatoare.
Scena horei evidenţiază această dilemă şi o primă opţiune a eroului: ezitând între Florica şi
Ana, Ion o va chema la joc pe cea din urmă. Ion este caracterizat în mod indirect prin
intermediul alegerii de a o lua pe Ana la joc, cu scopul de a-i obține pământurile: „Nu-i fusese
dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori
o vedea sau amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. (...) Dar Florica era mai săracă decât
dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe...”. Ion, hotărât să obțină cu orice preț
pământurile lui Vasile Baciu, o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra unui nuc, unde își arată
tandrețea: „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”. Ion încearcă
să pară interesat de prezența Anei, dorind chiar să-i ofere țuică, pe care aceasta o refuză
politicos, amintindu-i de prezența tatălui ei. În timp ce în sufletul lui Ion există dubii în privința
sentimentelor lui față de Ana, aceasta nu pare să aibă niciun dubiu legat de sentimentele lui Ion
față de ea, crezând că Ion a ajuns să o iubească. Chiar dacă personajul principal este alături de
Ana, acesta alege să nu o privească în ochi când îi vorbește, deoarece gândul lui era la Florica,
fata pe care o iubea cu adevărat. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o
place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl
Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”,
caracterizându-l în mod direct: „Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai?”, pentru că acesta umblă
să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Monologul
interior evidenţiază frământările sufleteşti care apar când trebuie să aleagă între iubire şi
pământ: „Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie...
Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”.
Astfel, această secvență devine relevantă pentru a evidenția relația dintre Ion și Ana.
O altă secvență narativă relevantă pentru relația dintre Ion și Ana, ce surprinde
indiferența lui Ion față de Ana, este reprezentată de scena nunții ce îl ajută să stăpânească
pământurile. În timp ce Ion sa află într-o continuă fericire din clipa în care i s-au promis
pământurile, ajungând să uite de viitoarea lui soție și de viitorul său socru, Ana se gândește
doar la viitorul său soț, uitând de suferințele prin care a trecut pentru el. Nunta celor doi se
desfășoară în mod tradițional, ținând trei zile. În drum spre notar, Ion își amintește că pentru a
obține pământurile mult dorite, el trebuie să o ia pe Ana de soție, a cărei urâțenie îl miră acum.
Își amintește apoi de Florica, aleasă drept drușcă de Ana, și de promisiunea față de aceasta că
o va lua de nevastă. Odată terminată treaba la notar, el face o remarcă ironică referitoare la
starea miresei, gândindu-se să scape de aceasta fugind cu Florica. Misoginia lui Ion față de Ana
este surprinsă prin intermediul caracterizării indirecte ce reiese din limbaj: „Adică ce ar fi oare
dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi lume, să scap de urâțenia asta?”. Însă acesta este
oprit de glasul pământurilor. Ospățul are loc în curtea lui Vasile Baciu. La jocul miresei, Florica
îi ține locul Anei din cauza sarcinii. Mireasa devine rușinată și începe să plângă datorită
energiei pe care Ion o arată dansului său cu Florica. Ion pare să uite că Ana este cea care îi
devine soție, părând să îi aloce Floricăi acest loc: „Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică,
auzi tu?”. În timp ce Ion se îmbată de fericire alături de Florica, Ana simte că fericirea ei se
risipește și că viața ei își pierde sensul. Ion dă dovadă de nepăsare în fața Anei, fiind caracterizat
indirect prin limbaj: „Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare”. După nuntă,
începe coşmarul Anei, bătută fără milă şi alungată. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Sinuciderea ei nu-l tulbură, şi nici moartea copilului, viaţa lor reprezentând doar o
garanţie a proprietăţii asupra pământurilor lui Vasile Baciu. Dezumanizarea personajului se
manifestă în atitudinea faţă de Ana pe parcursul întregului roman, dar şi în înverşunarea
împotriva socrului, căruia îi ia tot pământul, dintr-o lăcomie nemăsurată. După ce intră în
posesia pământurilor râvnite, Ion se simte în sfârşit aşezat în ierarhia cuvenită şi primele
schimbări vizibile sunt mersul lui, mai legănat şi mai ferm, şi vorba mai apăsată. Scena în care
Ion, ameţit de fericire, îngenunchează şi-şi sărută pământul ca pe o ibovnică, ilustrează
apoteoza iubirii sale pătimaşe: „Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le
mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase... Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă
în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Astfel, această
secvență devine relevantă pentru relația dintre Ion și Ana.
În concluzie, relația dintre Ion și Ana este una marcată de indiferență, aceasta aducând
doar tragism în viețile personajelor. Parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat
în tinerețe la fel ca el, cu deosebirea că tatăl Anei și-a iubit nevasta pentru că l-a scăpat de
sărăcie. La el, cele două „glasuri”, pământul și iubirea, s-au împăcat. În schimb, Ion nu se
mulțumește cu pământul obținut fără scrupule, folosindu-se de sentimentele Anei. „Ion este o
brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din
urmă cu pământ” (G. Călinescu)