Ion

de Liviu Rebreanu
~ 1920 ~
Relatia dintre două personaje
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, „Ion”, este realist de tip obiectiv, cu
despre autor
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E. Lovinescu „cea
și operă
mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, „Ion” înfățișează universul rural în mod
realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul acestei opere se află în nuvelele
anterioare, „Zestrea” și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale
autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al
Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.
specie literară „Ion” este un roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe
Opera
planuri narative, cu un conflict complex, personaje numeroase și prin realizarea unei imagini
complexe asupra vieții.
Aparține curentului realist (curent literar, apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
curentprin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în
în Franța)
literar
relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie
socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale
satuluitema
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac
pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, se
împletește cu tema iubirii și cu tema destinului.
Abordarea personajelor ca tipologii („exponenți ai clasei și generației” – G. Călinescu)
este specifică realismului, la fel și importanța acordată relației lor cu mediul. Stratificarea
socială pune în lumină conflictele dintre țăranii săraci și cei înstăriți, importanța deținerii
pământului în satul tradițional.
Ion
Ioneste personajul principal, eponim și „rotund”. Realizat prin tehnica basoreliefului,
domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George). Acestea îi pun
în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează și prin tehnica contrapunctului: 1a.
imaginea lui Ion cel sărac este realizată în contrast cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul
bogat;
tipologiiIonrealiste
o iubește pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar
o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de
vedere al statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște
din convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul în comunitate. Din punct de vedere
moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire.
Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Ana, fata cu zestre, dar fără noroc, naivă, „o fire tăcută și oropsită”, lipsită de iubirea
părintească,
Ana este o victimă fără apărare în fața arivistului Ion. Criticul E. Lovinescu afirmă:
1b.
„Prinsă la mijloc, în lupta pentru pământ dintre Ion și socrul său, Vasile Baciu, biata Ana e o
tragică victimă”. În ochii tatălui și ai bărbatului ei, ea nu reprezintă o ființă umană, ci doar
garanția proprietății asupra pământurilor.
Ana și Ion sunt personaje cu trăsături antitetice: blândețe – brutalitate, devotament –
egoism, iubire – interes, caracter slab – caracter tare.
Exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ, Ion se individualizează prin modul în
care-l obține: o batjocorește pe Ana și o împinge la spânzurătoare.
Cum „lăcomia lui de zestre e centrul lumii” (G. Călinescu), patima pentru pământ a
tânărului sărac și ambițios îl face să renunțe la femeia iubită, Florica, și să aleagă ca soluție
 căsătoria cu o fată bogată. Monologul interior evidențiază frământările sufletești, conflictul
dintre cele două glasuri – al pământului și al iubirii: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă
n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las că-i bună Anuța!”.
Ion își urmărește scopul cu viclenie și tenacitate, o joacă pe Ana la horă, o cheamă la
poartă, o ignoră câteva zile, o seduce și apoi se înstrăinează. Sarcina Anei devine vizibilă, fata
scene semnificative 2a.
îndură rușinea, iar Vasile Baciu este silit, astfel, să accepte căsătoria. Cu toate acestea, Ion dă
dovadă de naivitate, deoarece, fără o foaie de zestre, nunta nu îi aduce și pământul. Este rândul
socrului să se arate viclean.
La nuntă, Ion are un al doilea moment de ezitare. Nu o iubește pe Ana și se gândește să
fugă în lume cu Florica, dar își amintește de pământuri, așa că renunță: „– Și să rămân tot 2b.
calic...pentru o muiere!”. Cum Ana este însărcinată, Ion o joacă pe Florica și o îmbrățișează,
închipuindu-și că este mireasa lui. Ana tresare „ca mușcată de viperă”, plânge și presimțindu-și
nenorocirea, rostește vaierul repetat de acum înainte: „Norocul meu, norocul meu!”.
După nuntă, începe coșmarul Anei, bătută și alungată fără milă de soț și de tată. La
intervenția preotului Belciug, Vasile trece tot pământul pe numele ginerelui. Brutalitatea față de
Ana este înlocuită de indiferență.
Ana își înțelege condiția de victimă a luptei celor doi bărbați. Lipsită de iubirea
părintească, crezuse că Ion o iubește. Dragostea este înlocuită de sentimente precum vinovăție,
rușine și dezgust, iar Ana găsește în sinucidere singura soluție de ieșire din suferință. La
înmormântare, Ion și Vasile îngenunchează de o parte și de cealaltă a coșciugului „ca doi
vinovați”.
Sinuciderea Anei și apoi moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete. Viața lor
nu reprezenta pentru el decât o garanție a proprietății asupra pământurilor lui Vasile Baciu.
tehnica planurilor
Dezumanizarea personajului reiese, pe parcursul întregului roman, din atitudinea față de Ana.
paralele
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești.
În planul țărănimii, destinul lui Ion este central; fiind urmărită evoluția conflictelor cu Vasile,
pentru pământ, și cu George, pentru iubire. În planul intelectualității satului, sunt prezentate
destinele și conflictul celor doi „stâlpi” ai comunității: preotul și învățătorul. Cele două planuri
narative se întâlnesc, încă de la începutul romanului, în scena horei, numită de Nicolae
Manolescu „o horă a soartei”.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea
conflict respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și
condiționează
central
orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între 3a.
iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și
Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între „glasul pământului” și „glasul iubirii”.
Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație – limită, pentru că se manifestă succesiv,
nu simultan.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
conflicte
între Ion și George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și pământul – stihie este
secundare
provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ (scena în care Ion sărută pământul
este sugestivă) și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin
întoarcerea în această matrice universală.
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile personajului
caracterizare
principal, atât în mod direct (de către narator: „iute și harnic ca mă-sa”, „Iubirea pământului l- 3b.
a stăpânit de mic copil”, „De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”; de alte
personaje: Vasile Baciu îl face „hoț” și „tâlhar” la horă, sau prin intermediul
autocaracterizării: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de
calicie...”), cât și indirect, prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte personaje,
gesturi, vestimentație.
 Pentru Ion, Ana nu este decât un mijloc de a-și atinge scopul, fapt reflectat în
comportamentul său față de ea. La horă, este tandru („o strânge la piept pe Ana cu mai multă
gingășie, dar și mai prelung”), apoi devine batjocoritor, indiferent sau brutal, lovind-o cu „cu
sânge rece”.
Construite prin tehnica contrapunctului, Ana și Florica reprezintă cele două patimi ale
Ana și Florica
personajului principal: pământul și iubirea. Ana e bogată și urâtă, iar Florica, săracă și
frumoasă. Portretele lor sunt realizate în antiteză, din perspectiva flăcăului care le compară la
horă, la coasă sau la nuntă. Despre Ana gândește la coasă: „Cât e de slăbuță și de urățică! Cum
să-ți fie dragă?”, o privește „cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă” , în timp ce
Florica apare „cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se ca o ispită”.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii
prin dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul în care îl obține. Singulară
titlu 3c.
în satul Pripas nu este căsătoria „sărăntocului” cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion
Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci maniera sa de a se comporta: o face pe
Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar după obținerea pământului umblă după Florica,
nevasta lui George.
Parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el, cu
concluzie
deosebirea că tatăl Anei și-a iubit nevasta pentru că l-a scăpat de sărăcie. La el, cele două
„glasuri”, pământul și iubirea, s-au împăcat. În schimb, Ion nu se mulțumește cu pământul
obținut fără scrupule. „Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ.” (G. Călinescu)

Ion
de Liviu Rebreanu
~ 1920 ~
Caracterizarea personajului principal
Tot de la eseul anterior; mai puțin Ana – prezentare statut social, moral, psihologic și
caracterizare + Florica – caracterizare
statutul
În plus:
protagonistului
–Ion
Ioneste un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și
brutalitate; în plus, el este perseverent și cinic. La începutul romanului i se face un portret
 favorabil; acțiunile sale sunt motivate de nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana pătimașă
după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului.

O secvență semnificativă pentru lăcomia de pământ este atunci când intră cu plugul pe
terenul lui Simion Lungu, teren care fusese înainte al Glanetașilor, și mută hotarul: „Inima îi
tremura de bucurie că și-a mărit averea”. Momentul marchează începutul dezumanizării lui
2a.
Ion. Susținut de preot, vecinul îl cheamă la judecată și este condamnat la două săptămâni de
scene semnificative
închisoare. + o joacă pe Ana la horă ...

Scena în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și sărută ca pe o ibovnică pământul

smuls de la socrul său ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe: „stăpân al tuturor 2b.
pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase [...] se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud” (caracterizare prin
gesturi).
După ce intră în posesia pământurilor râvnite, Ion se simte în sfârșit așezat în ierarhia
cuvenită. Apoi, lăcomia lui se îndreaptă către satisfacerea altei nevoi lăuntrice: patima pentru
Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește la nevasta lui George și la iubirea pe
care o vrea cu orice preț: „Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii”, îi spune Ion
Floricăi. Avertizat de Savista, George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea
lui, la Florica.

caracterizare
Gândurile personajului despre dorința de a avea pământ sunt redate în stil indirect liber de
– Ion
către narator: „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult,
mult...”, prin vorbele sale: „Cât pământ, Doamne!” sau prin monolog interior: „Parcă n-aș mai
fi în stare să mă scutur de calicie...”