ION (1920)

LIVIU REBREANU

Romanul „Ion” a fost publicat în 1920, în perioada interbelică și este primul roman al
scriitorului. Se încadrează în realism prin: obiectivitatea perspectivei narative, stil impersonal,
tehnica detaliului semnificativ, analiza psihologică a personajelor reprezentative pentru o
categorie socială dar individualizate prin acțiuni și condiționate de mediu.

Titlul romanului este eponim și trimite la protagonist, Ion, un țăran sărac din satul Pripas
care se zbate să obțină pământ ca să-și atragă respectul comunității.

Tema romanului o reprezintă problematica pământului în satul ardelean la început de

secol XX – lupta lui Ion de a obține pământ, profitând de Ana Baciu și consecințele tragice ale
acțiuniilor sale. Destinul protagonistului se situează în roman între Eros și Thanatos, adică iubire
și moarte. Tema pământului este dublat de tema iubirii. Caracterul monografic al romanului
este dat de prezentarea unor aspecte ale vieții de familie și ale vieții din satul tradițional:
obiceiuri, tradiții legate de naștere, căsătorie, moarte, sărbători, mentalitate și tipuri de relații
sociale.

Acțiunea este relatată la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient,
omniprezent, detașat și cu o atitudine impresonală. Perspectiva narativă este obiectivă,
focalizare zero, viziunea „dindărăt” iar stilul operei este cenușiu (lipsit de podoabe artistice).

În concepția scriitorului, romanul este un corp sferoid – structura circulară se observă în

simetria incipitului cu finalul; în incipit este descris drumul spre satul Pripas, iar la final același
drum la ieșirea din sat. În descrierea drumului sunt utilizate toponime reale, care susțin
veridicitatea acțiunii (Someș, Bitrița, Asmadia); de asemenea, prezentarea caselor sugerează
condiția socială a locuitorilor lor. La intrare în sat se observă crucea strâmbă cu un Hristos din
tinichea ruginită, o imagine-simbol ce anticipează destinul tragic al personajelor.

Conflictul principal al operei izbucnește în scena horei între Ion al Glanetașului, feciorul
sărac, și Vasile Baciu, tatăl Anei, bogatul satului – Ion își dorește cu obsesie pământ și profită de
Ana ca să obțină prin zestre pământurile lui Vasile Baciu. În plan interior, Ion trăiește un conflict
între obsesia pentru pământ și iubirea pentru Florica – personajul nu intră în situații-limită
deoarece trăiește cele două obsesii succesiv (pe rând) și nu simultan. În plan exterior, se
izbucnește un conflict între Ion și George Bulbuc, întâi pentru Ana și apoi pentru Florica. De
asemenea, Ion intră în conflict cu Simion Lungu pentru o brazdă de pământ. În planul
intelectualității se formează un conflict între învățătorul Herdelea și preotul Belciug deoarece
învățătorul îl ajută pe Ion să redacteze jalba împotriva lui Vasile Baciu, în vreme ce preotul îi
ține partea lui Baciu și îl disprețuiește pe Ion.
GENEZA ROMANULUI

Rebreanu valorifică aspecte din realitate întâi în nuvelele „Zestrea” și „Rușinea” iar apoi
în romanul „Ion” pentru a ilustra viața satului românesc și drama țăranului sărac a cărui
demnitate este legată de posesia pământului. Astfel, scriitorul este inspirat de dialogul cu un
țăran sărac, Ion Pop al Glanetașului care i se plânge de soarta nefericită a sa ca țăran sărac; de
asemenea aude prin sora lui de cazul Rodovicăi, o fată care s-a făcut de rușinea satului,
rămânând însărcinat de la un țăran sărac; într-o zi, scriitorul observă un țăran îmbrăcat în haine
de sărbătoare care îngenunchează și sărută pământul ca pe o ibovnică – aceste trei experiențe
stau la baza romanului „Ion”.

CARACTERIZAREA LUI ION

Ion Pop al Glanetașului este protagonistul romanului, presonajul în jurul căruia

gravitează toate celelalte personaje. Personaj tipic, realist, Ion este reprezentativ categoria
țăranului sărac, dar se individualizează prin modul brutal în care obține pământul. Personajul
este condiționat de mediu iar demnitatea și respectul comunității sunt pierdute de Ion de-a
lungul evoluției sale – la început, satul empatizează cu el când, la horă, este jignit de Vasile
Baciu pentru îndrăzneala de a dansa cu Ana; dar satul se întoarce împotriva lui, blamându-l,
când o face pe Ana de rușinea comunității. Personajul este analizat din punct de vedere
psihologic de-a lungul destinului său tragic, evidențiindu-se trăsăturile contradictorii.

Personajul este caracterizat în mod direct de către narator, alte personaje și prin
autocaracterizare. În incipitul romanului, naratorul înregistrează câteva elemente din biografia
lui Ion, iar pe parcurs îi reflectă trăsăturile morale observându-i comportamentul, gesturile. De
exemplu, în relație cu Ana privirea lui Ion îi trădează intenția vicleană de a profita de fată ca să
obțină pământul: „avea ceva straniu în privire” iar în ochii i se citea „un vicleșug”. Prin tehnica
pluriperspectivismului, personajele romanului reflectă diferite fațete ale lui Ion. Pentru
învățător și familia sa, Ion este un băiat cu multe calități, dintre care Maria Herdelea evidențiază
inteligența și hărnicia: „e harnic, e silitor, e isteț”. În opoziție, preotul Belciug îi disprețuiește
orgoliul și agresivitatea numindu-l „un bătăuș” și „un om bun de nimic”. El observă sfidarea,
obrăznicia și impulsivitatea lui Ion și-i condamnă obsesia pentru pământ. În relație cu flăcăii din
sat, Ion este adesea violent pentru a-și impune autoritatea – din acest motiv, flăcăii și țiganii îl
respectă și tem de el.

În mod indirect, prin fapte, gesturi, vorbe, vestimentație și relația cu celelalte personaje
sunt evidențiate în roman trăsăturile morale ale lui Ion. Vestimentația lui Ion reflectă condiția
socială de țăran sărac iar numele său este emblematic. Limbajul este o sursă de caracterizare –
Ion folosește un limbaj popular dar tonul și atitudinea sa indică tipul de relaționale – astfel, în
relație cu învățătorul, este respectuos și calm, cu Vasile Baciu este ironic iar cu țiganii și feciorii
satului folosește adesea invectiva (înjurătura) pentru a intimida și pentru a manipula.

Se observă în text o relație specială între personaj și pământ: „Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil (...) încă de pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă.”. Lăcomia de a obține
pământ și plăcerea obsesivă de a-l lucra îl determină pe Ion să renunțe întâi la școală, iar apoi la
Florica, fate pe care o iubea. În scena în care sărută pământul, gesturile sale indică ipostaza
pământului-ibovnică (iubită): „și-și lipi buzele cu voluptate (pasiune) de pământul umed”.

Trăsăturile morale reflectate de Ion încă de la inceput sunt inteligența și hărnicia: „este
iute și harnic ca mă-sa”. Este cel mai isteț elev al învățătorului iar Herdelea îl consideră capabil
să-și schimbe condiția de țăran, de aceea vrea să-l facă „domn” (intelectual). Renunțarea la
școală nu este justificată prin lipsa de ambiția a lui Ion ci prin obsesia lui de a lucra pământul –
hărnicia la învățătură se preschimbă în hărnicia/dedicare de a-și munci loturile.

În intriga romanului, în scena horei, Ion o curtează pe Ana cu tandrețe (duioșie), o

îmbrățișează, o sărută prelung, împlinindu-i nevoia afectivă; dar odată ce-și atinge scopul, de a
o lăsa însăcinată, o tratează cu indiferență, cu brutalitate, cu cinism. La început Ana îi trăiește
milă dar pe urmă femeia îl dezgustă; nici măcar sinuciderea ei nu-i trezește mustrări de
conștiință.

Planul de a o seduce pe Ana ca să obțină pământurile lui Baciu îl ticluiește (a ticlui-a

planifica) în urma discuției cu Titu Herdelea – fiul învățătorului, alter egoul al scriitorului în
roman – inconștient de efectul vorbelor sale, formulează întrebarea „Poți să-l silești?” (pe Vasile
Baciu) (a sili-a forța). Aceste vorbe, intensificate de dorința de răzbunare a lui Ion, determină
ducerea la capăt a acestui plan brutal de păcălire și manipulare a Anei; în acest context, Ana (și
copilul ei) reprezintă un obiect al garanției pământului.

Orgolios, Ion se simte rușinat de vorbele lui Baciu la horă: „sărăntoc” și „hoț”. Baciu nu
poate tolera îndrăzneala lui Ion de a o curta pe fiica lui, cea mai bogată fată din sat – însă Ion se
va răzbuna pe el, din cauză că l-a umilit în fața satului, profitând de Ana.

Ion este viclean atât în planul de obținere a pământurilor lui Baciu cât și în cel de
cucerire a Floricăi. Pentru a obține pământ, Ion renunță la Florica ca să o curteze pe Ana, apoi
profită de ea ca să-l determine pe Baciu să le accepte căsătoria. Astfel, după ce a furat
pământurile lui Baciu, încearcă să fure soția lui George Bulbuc, pe Florica.

Deși este inteligent și viclean, Ion se dovedește naiv când uită să-i ceară lui Baciu foaia
de zestre la nuntă – Ion crede că nunta îi asigură zestrea Anei și uită de documentul oficial;
Vasile Baciu nu-i dă, prin urmare, pământurile, dovedind de rândul lui viclenie. De altfel, Vasile
Baciu și Ion se aseamănă prin faptul că amândoi se căsătoresc pentru pământ/zestre, însă Ion
se deosebește de Baciu prin modul cinic în care se folosește de Ana, făcând-o de rușinea satului.

Personajul este urmărit în evoluția sa iar destinul lui este tragic – condus de lăcomie și
instinct, Ion încalcă, pe rând, toate normele morale și-și atrage, implicit, un final pe măsură –
moartea. După ce obține pământul, obsesia sa se direcționează spre Florica. Profitând viclean
de falsa prietenie cu George, Ion încearcă să obțină iubirea Floricăi; când George îl surprinde
noaptea în curtea casei, îl ucide cu sapa, obiect simbolic al muncii agricole. Personajul este
pedepsit pentru îndrăzneala de a-și înfrunta destinul iar înconfruntarea cu pământul-stihie,
omul este strivit (ucis).

Stilul scrierii este cenușiu, impersonal, specific prozei lui Rebreanu iar la nivelul
limbajului se remarcă frecvența regionalismelor din zona Ardealului. De altfel, limbajul este o
modalitate de individualizare a personajelor – se face astfel distincția prin limbaj, între planul
intelectualității și planul țărănimii; în contextul țărănimii, Ion se remarcă prin agresivitate și la
nivelul limbajului, nu doar în comportament (vezi invectiva).

Romanul „Ion” surprinde finalul tragic al dezumanizării omului pe fondul obsesiilor sale.
În cadrul comunității rurale este sancționat omul care încalcă normele morale și sfidează soarta.
„Iluzia realității” este construită în roman cu ajutorul mecanismelor prozei realiste:
obiectivitate, veridicitate, tipicitatea și complexitatea personajelor, condiționarea lor de mediu,
folosirea tehnicilor de investigație psihologică, a unor toponime reale și relatarea unor
evenimente verosimile.