ION

LIVIU REBREANU
-particularități de construcție-

,,Ion” - primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, este un roman realist, de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, înfăţişează universul rural
în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea” şi ,,Ruşinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viață ale
autorului: gestul ţăranului care a sărutat pământul, discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului şi bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din pricina unui ţăran sărac.
,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini realiste asupra vieţii. Este un
roman de tip obiectiv, cu narator obiectiv, detaşat, impersonal, omniscient, care ştie mai mult
decât personajele sale, omniprezent, care dirijează evoluţia lor, ca un regizor, naraţiunea fiind la
persoana a III-a. Vizuinea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, perspectiva
narativă obiectivă, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, personaje tipice,
tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este condiția țăranului român confruntat cu problematica pământului,
în condiţiile social-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.
Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.
Tema centrală este dublată de tema iubirii şi tema destinului.
Caracterul monografic al romanului surprinde diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
şi tradiţii (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii social-economice,
relaţii de familie, instituţiile ( biserica, şcoala), autorităţile, iar indicii spațio-temporali conferă
romanului veridicitate: Pripas, Armadia, duminică.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat, omniscient şi omniprezent
relatează întâmplările la persoana a III-a.
Romanul este un ”corp sferoid”, simetria incipitului cu finalul realizându-se prin
descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului îl
introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul sec. al XX-lea. Descrierea caselor lui
Herdelea şi Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu
un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului.
Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ.
Cele două părţi ale romanului sunt două metafore ce evidenţiază simetria compoziţiei şi
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole ( număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Început” şi un ,,Sfârşit” .
Prin tehnica planurilor narative paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii săteşti, iar prin tehnica contrapunctului sunt înfăţişate momente şi conflicte
esenţiale: nunta ţărănească, a Anei cu Ion, corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea,
reprezentanţi ai intelectualităţii; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflctului
dintre intelectualii satului.
Ion este personajul principal, rotund și eponim al romanului, căruia scriitorul îi
construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente
ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor
personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Realizat
prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile,
George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Statutul social al personajului este cel de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și
depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din
punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, dar această dorință se lovește de
cealaltă obsesie – iubirea pentru Florica, o fată tot săracă, față de care nutrește însă o pasiune
sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu puternic tensionat, tocmai din cauza acestei
pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza
inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.
O trăsătură primordială a personajului este obsesia pentru pământul, perceput simultan ca
terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în
comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic
ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”
și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin
muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu
lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este
oarecum motivată.
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil",
de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul
monologului interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș
mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norodului pentru niște vorbe...’’..(autocaracterizarea).
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin
limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei
favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate
precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu
alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în
contact, dovedind statutul său de personaj central.
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a
satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi
datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat
prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală
latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade
într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o
scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu
Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg
spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu
greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale
ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.”
Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, în timp ce
pământul zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Conflictul central este lupta pentru pământ din satul tradiţional, în care averea aduce
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, dar
muncitor, nu-şi acceptă condiţia şi este pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între .glasul pământului” şi ,,glasul iubirii”.
Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământul-stihie este
provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni.
Relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-
mamă ( ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca
o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (,,Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma,
s-o crâmpoţească în sărutări”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie,
care spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte. Scena în care Ion sărută pământul este
sugestivă pentru patima lui şi anticipazează destinul eroului.
Ion este personajul principal şi eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a
contrapunctului. Ion este un personaj monumental, complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie
şi naivitate, gingăşie şi btutalitate, insistenţă şi cinism. Goana după avere îl dezumanizează
treptat, iar moartea sa reflectă intenţia moralizatoare a naratorului. Cele două femei, Ana şi
Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul şi iubirea, astfel
conflictul social este dublat de conflictul tragic. Prin caracterizare indirectă sunt dezvăluite
trăsăturile personajelor prin fapte, gesturi, limbaj.Naratorul omniscient şi omniprezent realizează
şi caracterizarea lor directă, prin portret sau biografie.
Stilul narativ este neutru, impersonal, fiind specific prozei realiste obiective; autorul respectă
autenticitatea limbajului regional.
Apreciat la apariţie de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”, având în centrul romanului patima lui Ion ,,ca formă a instinctului de
posesiune” (N.Manolescu), ,,Ion” rămâne o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.