ION

de Liviu Rebreanu

Prin romanul Ion , publicat în anul 1920 , Liviu Rebreanu oferă literaturii
române prima capodoperă , întâiul roman modern care înfăţişează în mod realist
universul rural.
Meritul lui Liviu Rebreanu este acela de a îndepărta viziunea idilică a
sămănătoriştilor şi de a contura chipul aspru al ţăranului român , mistuit de ancestralul
“glas al pământului”,
Satul lui Liviu Rebreanu este un univers stabil, cu legi proprii, cu tradiţii fixate de
veacuri, care aminteşte de satul lui Slavici , dar în acelaşi timp este marcat de orizontul
tragicului.
Romanul Ion este o monografie a satului ardelenesc de dinaintea Primului
Război Mondial , o dramă a pământului , dar şi a iubirii, fiind în acelaşi timp romanul
unui destin tragic, al vieţii şi al morţii.
Tema este de inspiraţie rurală, aducând în prim plan satil şi ţăranul român. Deşi
poartă ca titlu numele unui personaj, romanul este fresca unei colectivităţi umane,
prezentată realist, abordând problematica rurală şi ilustrând lupta unui ţăran sărac
pentru dobândirea pământului şi consecinţele actelor sale.
Perspectiva narativă este aceea a unui roman realist de tip obiectiv, în care
evenimentele sunt relatate la persoana a III-a de către un narator obiectiv, omniscient şi
omniprezent, care îşi construieşte lumea ca un demiurg, fără a interveni în desfăşurarea
evenimentelor.
Caracterul realist al romanului se explică prin raportarea sa la conceptul de
verosimil , ilustrând viaţa ţărănimii din Ardeal, în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Aşadar, perspectiva spaţială reflectă un loc geografic real: satul Pripas, aparţinând
ţinutului Năsăudului , iar perspectiva temporală respectă principiul cronologic,
evenimentele fiind relatate în ordinea desfăşurării lor.
În ceea ce priveşte geneza romanului, se poate observa că , fiind un roman cu un
pronunţat caracter realist, acesta integrează trei experienţe de viaţă, care au rămas în
mintea şi sufletul scriitorului.
Prima este o scenă al cărei martor direct fusese Rebreanu însuşi – un ţăran s-a
aplecat şi a sărutat pământul, crezând că nu-l vede nimeni. A doua - un ţăran bogat din
satul lui Rebreanu şi-a bătut crunt fiica, deoarece păcătuise cu un fecior sărac şi leneş,
care nu iubea pământul ( această scenă va fi ulterior transformată în nuvela Ruşinea ).Cea
de-a treia e cea în care autorul însuşi a ascultat lamentaţiile unui flăcău pe nume Ion Pop
Glanetaşu, care i se plângea că necazurile lui aveau drept cauză lipsa pământului.
Astfel, Rebreanu realizează că în planul artei literare , romanul Ion va trebui să
simbolizeze pasiunea organică a ţăranului roman pentru pământul pe care s-a născut şi că,
pentru a scăpa de sărăcie, eroul va trebui să renunţe la iubire , sacrificând-o.
Incipitul şi finalul romanului sunt simetrice , fiind construite pe metafora
drumului care intră şi respectiv iese din satul Pripas. Drumul este o metaforă, un simbol
al destinului uman, prin care cititorul este introdus în lumea ficţiunii, în punctul de
interferenţă a artei cu realitatea.Drumul este personificat prin intermediul unor verbe şi
locuţiuni verbale : “se desprinde” , “aleargă”, “urcă”, “dă buzna”, fiind asemenea ramei
unui tablou care separă viaţa reală de ficţiune.
La final, cititorul părăseşte lumea cărţii în sens invers, refăcând drumul spre
ieşirea din ficţiune, astfel că imaginea finală a drumului este redată prin dublul epitet
”bătătorit, monoton” şi prin comparaţia sugestivă “ca însuşi mersul vremii”. Aşadar,
drumul în sine este îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii şi de dramele la care a fost
martor , iar simetria incipitului cu finalul pare să-i sugereze cititorului ideea zădărniciei
zbaterilor vieţii.
Compoziţia romanului se desfăşoară în două părţi intitulate metaforic Glasul
pământului şi Glasul iubirii , însumând 13 capitole. Metafora “glasului” este o
dominantă în opera lui Rebreanu, o “voce” venind din adâncimile sufleteşti ale
personajului, modelând comportamentul acestuia.
Titlurile capitolelor sunt unele rezumative, altele simbolice: Începutul,
Zvârcolirea , Iubirea , Noaptea , Ruşinea , Nunta, Copilul , Blestemul …etc.
Structura interioară a romanului ordonează firul epic pe trei planuri care
se cuprind unul în celălalt : planul individual al lui Ion intersectat cu planul destinului
familiei Herdelea, acesta proiectându-se pe fundalul mai larg al celui de-al treilea plan,
planul colectivităţii. Rebreanu reuşeşte să surprindă imaginea satului transilvănean ,
cristalizând imagini cu valoare etnografică: descrierea horei, slujba religioasă duminicală,
ritualurile legate de nuntă, botez, înmormântare, sfinţirea noului lăcaş al bisericii.
Subiectul romanului se acătuieşte, secvenţial, din aceste planuri narative.
Acţiunea debutează printr-o expoziţiune amplă, în care sunt prezentate cadrul temporal,
cel spaţial şi protagoniştii. Într-o duminică de vară, în curtea vădanei lui Maxim Oprea,
se adună la hora duminicală toată suflarea din Pripas.
În ritmurile dinamice ale jocului popular se întrezăresc energii nebănuite şi
conflictuale. Astfel, Ion se hotărăşte să o invite la dans pe Ana cea bogată a lui Vasile
Baciu, în ciuda faptului că inima îi este atrasă de Florica, fată frumoasă, dar săracă.
Apariţia lui Vasile Baciu la horă marchează intriga acţiunii, iar violenţa
verbală a acestuia declanşează în Ion o sete de răzbunare care se va finaliza dezastruos
pentru toate personajele. Baciu îl numeşte pe Ion “ hoţ”, “tâlhar”, “sărăntoc”,
“fleandură”, iar ţăranul mândru şi ambiţios va fi jignit în demnitatea lui şi va face tot
posibilul să-şi schimbe condiţia socială şi să se răzbune.
Desfăşurarea acţiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia
personajelor şi a relaţiilor dintre ele, având în centru nucleul format din Ion, Ana, Vasile
Baciu, Florica şi George.
Începutul desfăşurării acţiunii este marcat de bătaia dintre Ion şi George, pornită în
aparenţă de la plata lăutarilor, dar acesta este doar un pretext. În realitate, conflictul este
mult mai puternic: disputarea întâietăţii la mâna Anei. De această dată, victoria este de
partea lui Ion, care îl înfrânge pe rivalul său printr-o lovitură decisivă cu parul, faptă
pentru care va fi aspru mustrat în biserică de preotul Belciug.
Acest episod are o replică simetrică la finalul romanului, când din confruntarea aceloraşi
rivali iese definitiv învingător George.
În continuare, Ion renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi canalizează
eforturile pentru dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu. O seduce pe Ana, forţându-l
pe tatăl ei să consimtă la căsătorie, dar complicaţiile nu se sfârşesc aici, deoarece Ion nu
intrase legal în posesia actelor pentru zestre.
 Pentru Ana începe un adevărat calvar : bătută şi alungată de soţ şi de tată, tânăra
femeie se adânceşte în gândul sinuciderii, soluţie tragică pe care i-o oferă moartea
cârciumarului Avrum
Conflictele care se derulează sunt tot mai adânci şi mai grave. Faptul că Ion intră legal
în posesia pământului şi că i se naşte un fiu, Petrişor, nu este în măsură să contribuie la
aducerea împlinirii în sufletul său. Nici sinuciderea soţiei lui, nici moartea copilului nu
vor trezi în sufletul lui Ion regrete sau sentimentul culpabilităţii, deoarece amândouă
aceste fiinţe reprezentau pentru el simple instrumente de obţinere şi de menţinere a
proprietăţii asupra pământului.
Punctul culminant şi deznodământul se derulează rapid şi rezolvă dramatic
toate conflictele: surprins noaptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de George, pe care
Savista îl înştiinţase de infidelitatea soţiei lui. Criminalul este arestat, iar Florica este
condamnată să-şi ducă viaţa în singurătate.
Singurul care îşi împlineşte visul în urma acestei drame este preotul Belciug, pentru că
averea lui Ion revine bisericii. Nu întâmplător, preotul va sluji la ridicarea turlei noii
biserici, care va triumfa peste toate necazurile omeneşti.
Planul secundar al romanului prezintă în detaliu viaţa familiei Herdelea, greutăţile
învăţătorului în relaţie cu stăpânirea maghiară şi cu “Pămătuful”, evoluţia lui Titu şi
plecarea lui din sat în România, la Bucureşti.

Caracterizarea personajului principal

Personajul principal al romanului, Ion al Glanetaşului , este construit în mod

complex, iar prin interrmediul lui , Rebreanu oferă prototipul ţăranului român , profund
ancorat în lumea satului transilvănean,
Ion reprezintă simbolic tipologia ţăranului român marcat de dorinţa copleşitoare
de a dobândi pământ , adică un bun care nu se poate substitui prin nimic altceva, deoarece
îi oferă individului , dincolo de statutul social superior, demnitate.
Ion este în primul rând un personaj realist, tipic pentru o anumită categorie
socială, exponent al ţărănimii româneşti paupere.
Eugen Lovinescu arată că Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului,
în virtutea căreia pune o inteligenţă ascuţită şi o perseverenţă ieşită din comun.
În conturarea acestui personaj atât de complex, autorul recurge la modalităţi
variate de caracterizare, prin mijlace directe şi indirecte.
Incipitul romanului îl surprinde pe Ion într-o postură a umilinţei : la hora
duminicală este jignit vehement de Vasile Baciu, care îl numeşte “sărăntoc”, “ticălos”,
“fleandură”. Aceste cuvinte sugerează modul în care Ion este privit de “bocotanii”satului.
Eroul înţelege curând că i s-a pus o emblemă a sărăciei şi a neputinţei, în care se simte
captiv şi fără şansă de salvare.
În această primă parte, intitulată simbolic Glasul pământului, eroul este marcat de
condiţia lui materială precară şi de dorinţa acerbă de a dobândi pământ. Astfel, visul său
de a-şi depăşi limitele sociale pare firesc, deoarece satul lui Rebreanu este stratificat şi
delimitat precis, între cei care au şi cei care nu au pământ. Nefireşti sunt însă
dimensiunile acestei dorinţe de dobândire a pământului, eroul fiind în totalitate subjugat
de vocea interioară ancestrală.
 Caracterizarea de ordin moral a eroului se încarcă de procedee variate, care îi
conturează o tipologie complex.Astfel, prin modalitatea caracterizării directe, autorul îl
evidenţiază printr-un dublu epitet şi o comparaţie “iute şi harnic ca mă-sa”( Zenobia
fusese vestită pentru hărnicia ei ) , dezvăluind astfel caracterul său dinamic şi
întreprinzător.
Printr-o retrospectivă, naratorul aduce în prim-plan câteva elemente din trecutul lui Ion ,
care a iubit pământul de mic copil , acesta fiindu-i “mai drag ca o mamă”.
Pământul pentru Ion reprezintă putere şi a-l stăpâni înseamnă a-i deţine forţa . De
aici sentimentul aproape religios pe care îl încearcă eroul privind imensitatea câmpurilor
şi a holdelor semănate, în faţa cărora se simte mic şi umilit: “Glasul pământului
pătrundea în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l...” Exclamaţia “Cât pământ,
Doamne !” pune în evidenţă ierarhia din sufletul său : pământul este aşezat înaintea
divinităţii.
Iniţial, eroul se dovedeşte a avea calităţi precum hărnicia, isteţimea, dorinţa de a
munci şi de a fi util societăţii în care trăieşte.
Din păcate, marea lui neşansă este sărăcia, de aceea, animat de glasul pământului, îşi va
urmări precis scopul : să intre în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. O asemenea
hotărâre declanşează în sufletul eroului un conflict interior puternic, el fiind obligat să
renunţe la iubirea pentru Florica. Flăcăul pendulează permanent între cele două “voci”,
una care îi arată că nu o iubeşte pe Ana: “Tare-i slăbuţă şi urâţică !” şi alta care identifică
în căsătoria cu Ana singura şansă de a scăpa de sărăcie: “Las că-i bună Anuţa! Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe!”
Din acest moment, caracterului său i se vor adăuga alte laturi, precum viclenia,
imteligenţa pusă în slujba răului, duplicitatea, brutalitatea şi violenţa – toate aceste
trăsături morale fiind evidenţiate prin intermediul caracterizării indirecte şi reieşind din
comportamentul protagonistului, atitudine şi din relaţiile cu celelalte personaje.
Câtă vreme este stăpânit de primul glas, cel al pământului, Ion crede că odată cu
dobândirea averii îşi va găsi fericirea, de aceea faptele sale îl reprezintă ca un bun
cunoscător al psihologiei umane, dar îl şi fixează în sfera personajelor diabolice.
Consecvent planului său de dobândire a averii, Ion o seduce pe Ana, simulând iubirea şi
punând, fără a fi conştient, temelia nefericirii atât pentru el cât şi pentru cei din jur(Ana,
George).
După nuntă, intrat în posesia pământurilor, Ion trăieşte din plin bucuria împlinirii
materiale, exteriorizată şi prin gesturi: “umbla cu paşii rari şi cu genunchii îndoiţi”.
Totodată, se vede rapid într-o dublă postură inedită: de soţ şi de tată, dar miracolul
naşterii copilului său îl lasă aproape indiferent.
Scena –cheie a romanului este aceea în care Ion sărută pământul, celebrând luarea lui în
posesie. În viziune naturalistă, personajul e dominat de instincte: al posesiunii, al patimei
ca stare patologică, eroul comportându-se faţă de pământ ca faţă de o iubită, într-un
moment de halucinaţie amestecând cele două sentimente: “se lăsă în genunchi, îşi coborî
fruntea şi-şi lipi cu voluptate buzele de pământul ud”. Toată rezerva afectivă
neconsumată a eroului se îndreaptă asupra pământului, văzut ca o substituire a femeii
iubite. Există în această scenă o sugestie a morţii inevitabile: frământând un bulgăre de
pământ între mâini, acestea “îi rămăseseră unse ca nişte mănuşi de doliu” – simbol al
prevestirii tragice.
 Dacă romanul s-ar fi încheiat aici, odată cu sărutul pământului dobândit, eroul ar
fi fost învingător. Dar psihologia complexă a personajului va declanşa o altă dramă,
aceea a iubirii .
Obsesia pământului e înlocuită acum cu obsesia pentru Florica, “glasul iubirii”
invadându-i întreaga fiinţă. Flăcăul îi declară pătimaş celei iubite: “Să ştiu de bine că fac
moarte de om şi tot a mea ai să fii!”- promisiune care are rolul de a anticipa
evenimentele tragice din final.
Viclenia îi dictează lui Ion falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni
oricând ca prieten. Dominat de instincte, sfidând orice lege morală, încălcând succesiv
toate normele satului, Ion va fi victima destinului implacabil , fiind ucis cu lovituri de
sapă de George care îl surprinde venind la Florica.
Aşadar, când glasul pământului tace, revine glasul iubirii, dar ambele voci se vor
răzbuna şi îl vor distruge pe erou.
În relaţiile cu celelalte personaje, Ion îşi dezvăluie complexitatea caracterului :
este răzbunător cu Vasile Baciu şi cu George , aspru şi neîndurător cu Ana, tandru cu
Florica, dominat de propriile-i interese în raporturile cu învăţătorul Herdelea.
Într-un anumit sens, interpretat psihologic, Ion e un personaj de sacrificiu, plătind
cu viaţa dorinţa dintotdeauna a ţăranului român de a avea pământ. Dar personajul îşi
doreşte pământul cu o patimă care îl dezumanizează şi în această “competiţie” neloială ,
calităţile sale native îşi pierd omenescul, se degradează. Inteligenţa şi isteţimea
degenerează în şiretenie, tăria de caracter în cruzime , iar hărnicia într-o tenacitate
inumană. Din acest moment, el poate fi situat alături de alţi parveniţi din literatura
română ( Dinu Păturică , Stănică Raţiu ) şi cea universală ( Julien Sorel).
Prin Ion al Glanetaşului, Rebreanu construieşte tipologia complexă a ţăranului
român, încadrat în contextul spaţial şi temporal al Transilvaniei începutului de secol XX.
Romanul Ion rămâne o paradigmă a prozei realiste româneşti, caracterizat prin
modernitate şi prin adâncime psihologică, vădind un talent narativ de excepţie.