Ion

De Liviu Rebreanu

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Liviu Rebreanu se inscrie ca unul dintre cei mai

reprezentativi scriitori pe care Transilvania i-a dat
literaturii romane in prima jumatate a secolului al XX-
lea. Nuvelist, dramaturg, romancier, publicist, Liviu
Rebreanu se afla in fruntea romancierilor romani din
perioada interbelica, este creatorul romanului
românesc modern și a contribuit la dezvoltarea
lieraturii române prin scrierea romanelor: „Ion”,
„Pădurea spânzuraților”, „Răscoala” etc.
Romanul este specia genului epic, în proză, de
mare întindere, cu acţiune complexă ce se poate
desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine
individualizată şi al căror destin este determinat de
trăsăturile de caracter şi de întâmplările ce constituie
subiectul operei.
 Publicat în 1920, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu
este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice, ,,cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române” (Eugen Lovinescu), roman
monografic, o adevarată frescă socială. Romanul
răspunde direcției moderniste promovate în epocă de
Eugen Lovinescu care susține ideea sincronizării
literaturii române cu cea europeană și promova ideea
obiectivității, a analizei și a introspecției. Romanul este
așadar considerat un roman de trecere de la
tradiționalism la modernism.
O primă trăsătură care încadrează romanul în
realism este perspectiva narativă obiectivă: relatarea
se face la persoana a III-a, de către un narator
omniscient și omniprezent. Naratorul este detașat,
obiectiv, creează senzația plenară a vieții prin
veridicitate și verosimilitate și cunoaște de la început
sfărșitul fiecărui personaj, conform destinului din care
acesta nu poate ieși. La Rebreanu, lumea există și atât.
Autorul lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos
auctorial.
O altă trăsătură a realismului prezentă în romanul
„Ion” este dată de tipologia personajelor. Ion este
personajul principal, complex, având capacitatea de a
surprinde în mod convingător, prin reacțiile și gesturile
lui. Este tipul țăranului sărac care pendulează între
două pasiuni: iubirea și averea. Vasile Baciu este tatăl
Anei, personaj secundar, tipul omului bogat și
nemulțumit, antagonist în raport cu Ion. Ana, fiica lui
Vasile Baciu, este personaj secundar, tipul femeii
bogate dar urâte și reprezintă statutul femeii în
societatea rurală a epocii respective. Florica, personaj
secundar, întruchipează o altă vedere asupra
feminității: frumoasă, dar săracă, devine al doilea motiv
al înfruntării lui Ion cu George Bulbuc. Atât Ana, cât și
Florica reprezintă cele două obsesii ale lui Ion: averea și
iubirea. Zaharia Herdelea este și el un personaj
secundar, fiind învățătorul din satul Pripas. Acesta
reprezintă o ipostază a intelectualității, diferită de
preotul Belciug, fiind împovărat de grija unei familii
numeroase.
Tema ilustrează problematica pământului,
analizată în condiţiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea,
prezentând lupta unui ţăran sărac pentru a obţine
pământ şi consecinţele faptelor sale. Se evidenţiază
teme secundare precum cea a iubirii şi a destinului.
Viziunea autorului este una realistă, Rebreanu
încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în
care a trăit şi obiectivă, el detaşându-se de cele relatate
pentru a crea iluzia unei lumi independente de narator.
Cu toate acestea, se remarcă influenţa gândirii
tradiţionale, prin introducerea destinului, fiecărui
personaj fiindu-i sortit un sfârşit, şi prin accentul pus pe
dorinţele unui individ ce se pot dovedi a fi fatale.
O primă secvență narativă semnificativă pentru
tema problematicii pământului este constituită de
scena horei, care are și o tematică rurală. Curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul în care se
adună toată comunitatea rurală. Așezarea oamenilor
reprezintă o ierarhizare a relațiilor sociale din lumea
satului. Primarul satului și țăranii bogați alcătuiesc clasa
de sus, care nu socializează cu cea a țăranilor mijlocași,
așezați pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa
bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu,
ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin
nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar
sfiindu-se de bogătaşi . Abia după încheierea jocului
apar intelectualii satului: popa Belciug, soţia
învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind
adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu
reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui
George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru
că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu
un învăţător, se simte mult deasupra norodului,
privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui
Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor
nescrisă, el sugerându-i de fapt planul de a sili pe
Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De
asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în
scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce
asupra celui dintâi cu repercursiuni dureroase.
O a doua secvenţă narativă semnificativă pentru
tema problematicii pămânului este scena sărutării
pământului. În secvență se precizează că era primăvară
și Ion așteptase de mult zilele acestea știind că el este
acum stăpânul pământurilor pe care le vedea ca pe
niște ibovnice credincioase. Ion simțea lutul sub
picioare, mirosul și agățarea pământului de opinci. El se
oprește în mijlocul delniței, se apleacă, ia în mâini un
bulgăre și-l sfărâmă între degete cu plăcere, iar apoi îi
soarbe mirosul frecându-și palmele. Se lasă în
genunchi, încet, cucernic, îți coboară fruntea și-și
lipește buzele de pământul ud, simțind un fior rece.
Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: „Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”,
pământul parcă închinându-se în fața lui. Această scenă
evidențiază iubirea pe care Ion o are pentru pământ,
care se transformă într-o obsesie, prin personificarea
acestuia asemânându-l cu o ibovnică. Patima pentru
pământ soldată cu obținerea acestuia, îi oferă
protagonistului o mare satisfacție și bucurie,
conferindu-i sentimentul de putere.
 Relevante pentru tema și viziunea despre lume a
autorului sunt și elementele de structură și compoziție.
Un prim element de structură și compoziție
relevant este conflictul. Conflictul central din roman
este reprezentat de lupta pentru pământ din satul
tradițional ardelenesc unde averea condiționează
respectul comunității. Conflictul exterior al este de
natură socială și se desfășoară între Ion al Glanetașului
și Vasile Baciu pentru pământ. Conflictul exterior este
dublat de cel interior pe care îl are Ion, acesta oscilând
între glasul pământului și glasul iubirii. Deși cele două
chemări lăuntrice îi creează un conflict interior puternic
și îi influențează destinul, nu îl pun într-o situație limită
deoarece se manifestă succesiv, nu simultan. Drama lui
Ion este drama țăranului sărac, deoarece el este
mândru și orgolios si nu își acceptă condiția socială fiind
pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și
iubirea pentru pământ.
Un alt element de structură și compoziție relevant
este simetria incipit-final. Începutul romanului
introduce cititorii în lumea „poveștii” prezentând
simboluri și motive literare ale trecerii (drumul, podul).
Crucea, prin descrierea sa cromatică: „crucea strâmbă
pe care îi răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi”,
anunță evenimentele tragice care vor avea loc. Crucea
reprezintă totodată un simbol pentru felul cum va
evolua relația dintre cele două personaje, Ana și Ion:
ambele vor muri. De asemenea, este distinsă metaforic
relația dintre Ion și Ana, în care ambii parteneri vor fi
obligați să își poarte crucea (povara) în direcția
intereselor lor, „crucea strâmbă” ilustrând acest lucru.
În final, aceleiasă cruci îi este atribuită o notă pozitivă
prin epitetul cromatic: „poleită”, care poate reprezenta
soarta. Astfel, motivul literar al drumului din încheierea
operei este dublat de motivul destinului și de tema
trecerii timpului, care le armonizează pe toate. Roman
sferic, cu structură echilibrată, „Ion” începe şi se
termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Așadar, literatura română datorează romanului Ion
începutul modernizării speciei, într-un efort creator
titanic, ce îi asigură acestui „geniu fără talent” (cum a
fost numit Rebreanu) un loc important în galeria
ctitorilor prozei autohtone de o certă valoare estetică.
Astfel, romanul „Ion” este o capodoperă realistă
interbelică, ce are în centru „patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune” (N. Manolescu).