ION

LIVIU REBREANU

„Ion” este un punct de referință în istoria romanului românesc, „cea mai

puternică creație obiectivă a literaturii române” (Eugen Lovinescu). Mihail
Dragomirescu vede în el „cel mai frumos roman românesc”, iar Tudor Vianu îi
atribuie, pe lângă viziunea preponderent realistă, și un „romantism naționalist”, care
aduce în literatură „câmpul luptelor din Ardeal”.

Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri,

conflictul complex, prezența unor personaje numeroase și realizarea unei imagini
ample asupra vieții, „Ion” este un roman. Este un roman realist-obiectiv în sensul
prezentării „fără strălucire artistică, fără stil”, a vieții satului ardelenesc, în toate
dimensiunile ei. Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-
a, din perspectiva unui narator omniscient care dirijează evoluția personajelor conform
unui destin prestabilit și legilor cauzalității. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt
credibile, iar efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții. Este roman de tip obiectiv
prin specificul relației narator-personaj, prin impersonalitatea naratorului, prin
veridicitate. Fiind un roman doric, „iluzia vieții este mai presus de iluzia artei”,
trăsăturile definitorii fiind precizate de Nicolae Manolescu: „Romanele realiste sunt
mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Naratorul omniscient este
divinitatea centrală a unui sistem teocentric. În raport cu personajele, se află pe o
poziție îndepărtată. Și aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop știut de
autor. Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului”.

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului

ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul este o frescă a vieții în
curgerea ei nestăvilită, un flux imens al realității în care fapte, destine și individualități
se perindă într-o continuă rotire a timpului. Caracterul monografic orientează
narațiunea spre diferite aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente
din viața omului, relații sociale generate de diferențele economice, relațiile de familie,
viața politică, relația cu reprezentanții administrației austro-ungare. Tema centrală este
dublată de tema iubirii, în mod simbolic, destinul personajului pendulând între Eros și
Thanatos. Nicolae Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui Ion,
ca formă a instinctului de posesiune”, de accea, nu problema pămntului o consideră
centrală, ci tema destinului.

Concepția autorului despre roman, înțeles ca „un corp sferoid”, se reflectă

artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipit-final se realizează prin
descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas și care este semnificația
simbolică a destinului unor oameni, având funcție metatextuală. Drumul separă viața
reală a cititorului de viața ficțională a personajelor. Romanul are o alcătuire
aluvionară, cu un număr mare de personaje, bine conturate în spațiul epic. Structura
este similiară cu a unei delte, a unui fluviu de monumentalitate rară: acțiunea începe
cu o coborâre simbolică într-un infern al patimilor, într-un topos învălmășit de
clocotul vieții, se ramifică la nesfârșit, pentru ca apoi să conveargă către un punct de
întâlnire, același la începutul și sfârșitul romanului. Ca și la Dante, și la Rebreanu,
drumul spre tărâmul de jos al existenței este presărat cu semne emblematice: „își face
loc printre dealuri strâmtorate”, trece un râu „peste podul bătrân de lemn”, pe lângă
Cișmeaua Mortului și Râpele Dracului și brusc dă buzna „în Pripasul pitit într-o
scrântitură de coline”. Arhirtectura romanului susține la nivel macrotextual funcția
epică de interpretare:romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare,
coordonate ale evoluției interioare a personajului”, „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii”. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a
intelectualității rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin
alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire. La nivel
microtextual, funcția epică de interpretare se realizează prin metoda contrapunctului-
prezentarea aceleiași teme în planuri diferite, așa cum este imaginea nunții lui Ion cu
Ana și a Laurei cu Pintea sau conflictul dintre Ion și Vasile Baciu care corespunde
conflictului între preot și învățător. În roman există secvențe narative semnificative
pentru destinul personajelor. O astfel de scenă simbolică este hora pe care Nicolae
Manolescu o numea „o horă a soartei”. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o
pagină etnografică memorabilă, iar cercul horei, centru al lumii satului, este o
descătușare dionisiacă de energii. Scena adună laolaltă personajele principale,
prefigurează conflictele dintre ele și sugerează ierarhizarea socială a țăranilor, dictată
de pământ. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității
umane, fapt redat prin atitudinea lui Alexandru Glanetașu care trage cu urechea la
vorbele celor bogați „pe de lături, ca un câine de pripas la ușa bucătăriei”.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate.
Conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu este dublat de un conflict interior
între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Se poate vorbi și de conflicte secundare,
între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George, pentru
Ana și apoi, pentru Florica. Dincolo de aceste aspecte există și un conflict tragic, între
om și o forță mai presus de el, pământul-stihie. Dorința obsesivă a lui Ion de a avea
pământ se încheie tragic și omenește, prin întoarcerea în această matrice universală. În
relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte:
pământul-mamă, pământul-ibovnică, pămâtul-stihie.
 Dorind să obțină repede mult pământ, Ion duce o agresiune perfidă împotriva
Anei, pe care o seduce, forțându-l pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Simțindu-se
înșelat, după căsătorie începe calvarul Anei: „Biata Ana nu este decât o victimă
tragică” (George Călinescu). Preotul Belciug mediază conflictul între cei doi.
Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința vinovăției, deoarece în
Ana, iar mai apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra
pământurilor. Ion continuă relația cu Florica, măritată între timp cu George. Astfel,
deznodământul devine previzibil, iar George, care-l lovește cu sapa, nu este decât un
instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion
revine bisericii. În celălalt plan, relațiile dintre preot și învățător se degradează,
pornind de la atitudinea lor față de faptele lui Ion. Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-
a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și
probleme sale de conștiință națională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe
candidatul maghiar la alegeri. Rămas văduv încă din primul an, preotul Belciug se
dedică în întregime comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este
urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sființirea
bisericii. „Ion” este prin excelență un roman realist al voințelor înfrânte, în care toate
personajele au o tristețe inerentă, fiind plasate într-un chinuitor orizont al așteptării:
Ion așteaptă să-și împlinească cele două dorințe, Ana așteaptă iubirea lui Ion,
învățătorul Herdelea așteaptă să-și mărite fetele fără zestre, Laura așteaptă un cavaler
pe cal alb.

Ion este un personaj complex cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate,

gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana
sa pătimașă după pământ, se dezumanizează treptat. Este un personaj realist,
determinat social și are o psihologie complexă, urmărită în evoluție. Exponent al
țărănimii prin dragostea pentru pământ, el este o individualitate prin modul în care îl
obține. Singulară în Pripas nu este căsătoria cu o fată bogată, ci comportamentul său.
Chiar punctele de vedere critice sunt diferite. Pentru Lovinescu, „Ion este expresia
instinctului de stăpânire a pământului”, în timp ce pentru Călinescu „Ion nu e decât o
brută, căruia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”. Dacă „romanul realist este istoria
unui eșec” (E.M. Forster), destinul lui Ion reflectă eșecul în planul valorilor umane, iar
moartea îi este dictată de un destin implacabil. Deși sărac, este „iute și harnic ca mă-
sa”; iubește munca: „munca îi era dragă oricât ar fi fost de istovitoare” și pământul:
„pământul îi era dar ca ochii din cap”. De aceea, lipsa pământului apare ca o
nedreptate: „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ
mult, mult”. Isteț, silitor și cuminte, trezise simpatia învățătorului Herdelea, dar
renunță la școală deoarece pământul îi era mai drag decât cartea. Pentru că îl știu
impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani. Insultat de
Vasile Baciu în fața întregului sat, se simte rușinat, mânios și dornic de răzbunare.
Lăcomia și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion
Lungu, care fusese înainte al Glanetașilor: „Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit
averea”. Brutalitatea față de Ana este înlocuită cu indiferență. Nici sinuciderea ei și
nici moartea copilului nu-i trezesc vreun licăr de conștiință. Instinctul de posesie
asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi lăuntrice: patima
pentru Florica. Viclenia îi dictează cum să se apropie de aceasta, reîmprietenindu-se
cu George. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate
normele satului, aflat sub semnul fatalității, Ion este o victimă a lăcomiei și a
orgoliului său. Este carcaterizat direct și indirect, iar, pe alocuri, portretul este realizat
prin tehnica pluralității perspectivelor. Doamna Herdelea îl consideră „băiat muncitor,
harnic și săritor”, iar preotul Belciug îl consideră „stricat, bătăuș, un om de nimic”.
Comportamentul său reflectă intențiile față de celelalte personaje: la horă este tandru:
„o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie”, apoi este batjocoritor, indiferent
sau o lovește „cu sânge rece”. Față de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust și
indiferență. În relație cu Vasile Baciu sau George adoptă diferite atitudini, dar scopul
său este răzbunarea. Este brutal cu cei pe care îi consideră vinovați pentru condiția sa.
Pe tată îl acuză că i-a băut averea, iar pe mamă că „l-a făcut” sărac. Relația
fundamentală o stabilește însă cu pământul. La început, se simte „mic și slab cât un
vierme”, „în fața uriașului” pe care îl venerează ca pe o zeitate. Apoi, atitudinea față
de pământ se degradează, iar imensitate îi trezește dorința de a poseda: „îl cuprinse o
poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpățească în sărutări”. Astfel, Ion este un
personaj memorabil, ipostază a omului teluric, supus destinului tragic, strivit de forțe
mai presus de voința lui.

În concluzie, prin obiectivarea perspectivei narative, „Ion rezolvă o problemă și

curmă o controversă” (Eugen Lovinescu),fiind „o capodoperă de o măreție liniștită,
solemnă ca un fluviu american” (George Călinescu).