ION, de Liviu Rebreanu

– caracterizarea personajului principal ION –

Realismul este un curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea,
cristalizat în Franța, ca reacție la romantism. Perioada interbelică schimbă mentalitatea epocii datorită
viziunii operelor dezvoltate pe tendințe moderniste, realiste și tradiționaliste.
Liviu Rebreanu, considerat creatorul romanului românesc modern, scriitor obiectiv uimește prin
puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică. Ion este primul roman al lui Liviu
Rebreanu, o capodoperă „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române.”
Titlul romanului este o sinteză a conținutului și în același timp un simbol, autorul are intenția de a
face din Ion tipul țăranului din Ardeal și, totodată, de a scoate în evidență evoluția lui spre un personaj
atipic, puternic individualizat.
Romanul „Ion” este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea,
ilustrând lupta aprigă pentru pământ.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale
satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală posesiunea pământului, este
dublată de tema iubirii.
Roman realist-obiectiv, „Ion” se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate.
Focalizarea zero oferă o viziune globală, iar naratorul omniscient și omniprezent, dirijează evoluția
întâmplărilor ca un regizor universal. Perspectiva temporală este cronologică, faptele, înlănțuite temporal
și cauzal, sunt credibile, verosimile, efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de
obiectivitate.
Spațiul și timpul cadru sunt cele ale existenței atemporale care se desfășoară în ritmul tradiției,
înregistrat de autor prin evocarea monografică a satului Pripas.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional; conflictul exterior,
social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului
și glasul iubirii. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Butunoiu, pentru o brazdă
de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În planul
intelectualității satului, se manifestă conflictul național, deoarece satul din Ardeal este înfățișat în
condițiile stăpânirii austro-ungare.
Romanul este alcătuit din două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii, sugerând aspirațiile
personajului principal, forțele contrare ce-l stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului, și cea
angelică, dragostea pentru Florica. Titlurile celor 13 capitole, șase în prima parte, șapte în a doua, sunt și
ele semnificative, mai ales cele care mărginesc simetric textul, Începutul și Sfârșitul, sugerând bucla de
timp în care se înscrie acțiunea și mai ales destinul personajului principal.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea

1
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată
prin înlănțuire (respectarea cronologiei faptelor).
Una din tehnicile folosite este cea a contrapunctului (element de modernitate). Sunt prezente,
astfel, conflictele exterioare: Ion-Vasile Baciu, Herdelea-Belciug, evenimente: nunta Anei, nunta Laurei,
iubiri ilegitime: Ion-Florica, Titu-Roza Lang. Flash-back, tehnică regizorală împrumutată din
cinematografie, este folosită de Rebreanu în rememorările Anei înainte de a se sinucide.

Această operă rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conținut și multitudinea semnificațiilor
sale, ci și prin numărul mare de personaje caracterizate prin diversitate și complexitate. Scriitorul se
vădește, în realizarea personajelor, nu numai un extraordinar creator de personalități complexe, ci și
un maestru al conturării figurilor tragice.
Dintre aceste figuri se impune puternic ION, personajul central al romanului, protagonist, real,
simbol al destinului tragic al țăranului român din Transilvania și, în același timp, moment de referință
în evoluția prozei românești de inspirație rurală, este un personaj monumental, realizat prin tehnica
basoreliefului. Ion susține firul epic al romanului, este un personaj complex, cu însușiri contradictorii:
viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa pătimașă după
avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a scriitorului
ardelean. Exponențial pentru o categorie socială, Ion e țăranul sărac care dorește pământ. Potrivit lui
Forster, Ion este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător.
Reacțiile lui sunt imprevizibile și devine memorabil prin gesturi și fapte. Este un personaj eponim
întrucât numele său se regăsește în titlul operei și tridimensional pentru că iese din tipar, te surprinde
prin mijloacele cu care încearcă să-și atingă scopul, ignoră omenia și principiile morale tradiționale.
Prin prezentarea obiectivă cu lumini și umbre, autorul îl construiește pe Ion ca personaj modern,
căruia îi motivează acțiunile.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere al
statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că
averea îi asigură demnitatea și respectul în comunitate. Din punct de vedere moral, Ion este tipul
arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambițiosul
dezumanizat de lăcomie.

Inițial el este caracterizat în mod direct de către narator. Beneficiază de un portret marcat de
calități: „iute și harnic ca mă-sa"; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră". El este un personaj
pluriperspectivist, prezentat din perspectiva mai multor instanțe narative, celelalte personaje, în funcție
de conflictele în care sunt implicați cu toții: opinia bătrânului învățător: „băiatul era silitor și
cuminte"; punctul de vedere al satului: „lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana care
nu-i de nasul lui"; părerea lui Vasile Baciu: „calici țanțoși”, „sărăntocule”; opinia lui George: „Ion e
arțăgos ca un lup nemâncat”; părerea medicului care i-a făcut autopsia: „A fost un om ca oțelul...Putea

2
să trăiască o sută de ani!”. Inițial învățătorul Herdelea îl apreciază ca „unul dintre cei mai iubiți elevi”,
iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, harnic, săritor, isteț.” Autocaracterizarea
evidențiază frământările sufletești, prin monologul interior: ,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-
aș mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norocului pentru niște vorbe".
Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă : din faptele și atitudinea
personajului, din relațiile cu celelalte personaje, gestică, mimică, comportament, vestimentație.
Astfel, pentru că îl știu impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani, care
cânta la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George este cel care-i plătește.
Insultat de Vasile Baciu beat, în fața satului, la horă, se simte rușinat și mânios, dorind să se răzbune.
Vasile îi reproșează că umblă după fata lui, fiindcă este sărac și-l numește: sărăntoc, tâlhar, hoț. La
început, tot satul este de partea lui și-l condamnă pe Vasile Baciu, mai ales pentru că este beat. Dar după
bătaia cu George, preotul îl dojenește în biserică, după slujbă. Efectul nu este cel așteptat și Ion, revoltat, se
hotărăște „să fie cu adevărat netrebnic”.
Ion este un om, care dorește să-și schimbe viața într-o lume care nu-i oferă prea multe șanse. Astfel
la început el își lucrează cu hărnicie și îndârjire pământul puțin și neroditor. Munca sa este însă fără
rezultat și se simte umilit de ceilalți. Cearta cu Vasile Baciu, bătaia cu George, mustrările preotului,
reproșurile mamei, că „trage la sărăcie” amplifică zbuciumul personajului. Pentru Ion pământul înseamnă
mai mult decât stăpânirea unui teren întins, înseamnă demnitate, înseamnă dorința de a intra în rând cu
oamenii. Singura soluție de a ajunge la pământ, oferită de lumea în care trăiește, este căsătoria cu o fată
bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion se decide să o seducă pe Ana.
În relație cu omul, elementul primordial pământul este perceput pe trepte de manifestare distincte:
pământul-mamă este iubit mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. Veșnic a
pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie!"
De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Renunță la școală pentru că îi este mai drag „să fie
veșnic însoțit cu pământul...”, renunță la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată ființa lui arde de dorul
de a avea pământ mult, cât mai mult...”.
În fața holdelor Ion se simte copleșit, are sentimentul nimicniciei: „Se simți mic și slab, cât un
vierme pe care-l calci în picioare… Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului: Cât pământ,
Doamne!” Imensitatea îi trezește dorința de a poseda. Ion manifestă față de pământul-ibovnică,
pământul-stihie un fel de adorație pătimașă: „Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul… I se
părea mai frumos, pentru că era al lui”.
O altă scenă care relevă patima pentru pământ se găsește în capitolul Sărutarea care surprinde
schimbarea raportului sufletesc dintre erou și pământ. Când intră în posesia acestuia, Ion adoră și
venerează pământul ca pe o zeitate: „Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme”, iar
pământul ajunge umilit și cucerit ca o iubită credincioasă: „Pământul se închina în fața lui, tot
pământul... Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată…
3
Apoi încet, cucernic, … se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate pe pământul
ud și în sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...”.
Din momentul în care se hotărăște s-o ia pe Ana, dovedește o viclenie și o tenacitate calculată.
Asistăm la o adevărată înscenare erotică: o joacă la horă, o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o
seduce și o părăsește, iar căsătoria o stabilește cu Vasile Baciu când fata ajunsese deja de râsul satului.
Dacă până la un punct el poate fi înțeles în zbaterea pentru pământ, tratamentul inuman față de Ana este
aproape inexplicabil.
După ce obține pământurile, Ion se schimbă. Manifestă față de Ana o cruzime și o brutalitate greu
de înțeles. Atitudinea sa inumană, certurile, bătăile, vorbele grele, determină sinuciderea Anei.
Groaza declanșată de moartea Anei ține doar o clipă pentru că gândul lui se îndreaptă imediat la copil,
ca singurul moștenitor al averii socrului sau. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresionează,
viața lor nu reprezentă decât o garanție a proprietății asupra pământurilor lui Vasile Baciu, ceea ce denotă
cinismul personajului.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi lăuntrice.
Glasul pământului tace și revine glasul iubirii. Treptat Ion își dă seama că fericirea nu stă în pogoanele
de pământ și în sufletul său se simte din nou glasul iubirii pentru Florica. Așa cum râvnise la averea
altuia, acum râvnește la nevasta lui George. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa
prietenie cu George, în a cărui casă poate veni oricând ca prieten. În final pământul-stihie strivește omul,
care nu întâmplător este ucis cu o sapă, iar George cel care-l lovește nu este decât un instrument al
destinului.

În concluzie, construit monumental, într-o dimensiune tragică, personajul întrunește atât

trăsăturile eroului clasic, cât și pe cele ale eroului romantic. Totuși, Ion este un personaj realist, cu o
psihologie bine individualizată. Este un personaj romanesc memorabil și monumental, ipostază a omului
teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul-
stihie și legile nescrise ale satului tradițional.