ION – elemente de structură

Apariţia, în 1920, a romanului “Ion” constituie un moment de referință în evoluţia speciei la noi.
Prin reprezentarea veridică a realităii, verosimilitate, refuzul idealizării, viziunea critică, obiectivitate, creația
lu Rebreanu este o capodoperă în maniera realismului, cu note naturaliste. Considerată de Eugen Lovinescu
„cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, această operă înfățișează universul rural în mod,
realist, fără nicio notă de idilizare, așa cum făcuseră scriitorii sămănătoriști.
Alcătuit dintr-un substantiv propriu, titlul anticipează personajul eponim al romanului. Cum Ion este
unul dintre cele mai frecvente prenume romȃneşti, titlul sugerează intenția autorului de a face din purtătorul
lui un exponent al țăranului frustrat de dreptul elementar asupra pămȃntului.
Pentru prima oară în literatura noastră apare un roman cu o arhitectură atât de impresionantă.
Compoziţional, “Ion” este un ansamblu epic monumental, cu o structură riguroasă, concepută după legile
simetriei. Romanul are o construcţie circulară, incipitul şi finalul fiind simetrice. La ȋnceput şi la sfȃrşit
apare aceeaşi imagine, a drumului care intră şi, respectiv, iese din satul Pripas. Între realitate şi ficţiune
drumul este “o cale de acces”, cum observă Nicolae Manolescu, “el nu numai leagă, ci şi izolează această
lume nouă, cu legile şi întâmplările ei.”
Cele două părţi, “Gasul pământului” şi “Glasul iubirii”, sugerează, prin titlurile lor, cele două linii de
forţă între care va pendula protagonistul. Ele au o distribuţie egală a capitolelor. Cel dintâi se intitulează
“Începutul”, ultimul – “Sfârşitul”, iar titlurile celorlalte rezumă, simbolic, acţiunea (“Ruşinea”, “Nunta”,
“Ştreangul” etc.).
Tema operei, de factură socială, realistă, este problematica pământului. Romanul prezintă lupta unui
țăran sărac pentru obținerea pământului și consecințele faptelor sale. Acestei teme centrale i se adaugă altele,
precum iubirea și destinul.
Evenimentele sunt proiectate pe un fundal social amplu, în care apar deopotrivă conflicte sociale (e o
lume împărţită în săraci şi bogaţi) şi naţionale (între românii ardeleni şi statul austro-ungar care acţionează
opresiv).
De altfel, tematica romanului trebuie pusă ȋn relație cu timpul şi spațiul acțiunii, evenimentele
petrecȃndu-se la ȋnceputul secolului al XX-lea ȋntr-un sat transilvănean. Aceasta ȋnseamnă că drama
țăranului, ilustrată prin destinul lui Ion, personaj exponențial, este determinată deopotrivă de lipsa
pămȃntului, dar şi de condițiile istorice (opresiunea austro-ungară).
Alt aspect realist este caracterul monografic al romanului. Sunt surprinse veridic și verosimil diferite
aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (naștere, nuntă, înmormântare), relații socio-economice, relații
de familie, instituții (biserică, școală, autorități).
Ca în orice roman acţiunea este complexă, complicată, se desfăşoară pe mai multe planuri narative.
Pe de o parte, se poate identifica un plan al țărănimii care are în centru destinul lui Ion. Pe de altă parte, în
paralel, planul intelectualității satului urmărește viața celor doi „stâlpi” ai comunității: preotul Belciug și
învățătorul Herdelea. Toate planurile se întâlnesc încă de la început, în scena horei duminicale, la care
participă toată suflerea satului. Naratorul reliefează în această secvență stratificarea tradițională a societății
țărănești. Tabloul e schiţat în linii sobre, sigure, cu simţul economiei de limbaj. Grupurile sau figurile
individuale sugerează diferenţierea socială pe al cărei fundal se va declanşa conflictul dintre Ion, sărăntocul
din Pripas, şi Vasile Baciu, unul dintre “bocotanii” satului. Totodată, se dezvăluie frământarea interioară a
flăcăului care oscilează între Ana şi Florica, între dorinţa pătimaşă de a avea pământ şi iubire.
Subiectul este determinat de patima mistuitoare a lui Ion pentru pământ, pe care “l-a iubit de mic
copil” şi care i-a fost “mai drag ca o mamă.’
Din calcul, Ion se apropie de Ana pentru că vrea pământurile lui Vasile Baciu şi reprimă “glasul
iubirii” pentru Florica. Planul de seducere a Anei reuşeşte, iar flăcăul are sentimentul măreției sale. O scenă
reprezentativă îl înfățișează pe Ion sărutând pământul. Ieșit să cosească delnița, se simte mai întâi mic,
neînsemnat în fața întinderii nesfârșite. Apoi, în urma contactului cu glia, se simte crescând, devenind
puternic și nu mai dorește decât să mângâie brazdele „ca pe niște ibovnice credincioase”. El se apleacă și ăși
lipește cu voluptate buzele de pământ.
Mai târziu, Ion înţelege că, odată cu pământul, s-a ales cu o nevastă care, în contrast cu Florica, mai
strălucitoare ca niciodată, i se pare urâtă şi dezgustătoare.

1
 Eroul obţine pământurile atât de mult râvnite, dar iubirea pentru Florica, măritată între timp cu
George Bulbuc, nu-i dă pace.
Tratată inuman şi de Ion şi de tatăl ei, Ana se spânzură. Copilul ei şi al lui Ion se îmbolnăveşte şi
moare, spre disperarea flăcăului care vedea în el garanţia păstrării pământului lui Vasile Baciu. Apoi,
lăsându-se pradă dragostei pentru Florica, Ion sfârşeşte ucis de soţul înşelat, George Bulbuc.
Aşa cum se observă după o succintă prezentare a subiectului, în roman apar numeroase conflicte,
unele exterioare (Ion – Vasile Baciu, Ion – George Bulbuc, Ion – Simion Lungu, Ion – Belciug, Herdelea -
Belciug etc.), altele interioare, cel mai nuanţat realizându-se la nivelul conştiinţei protagonistului, între
dorinţa de a obţine pământurile lui Vasile Baciu şi dragostea pentru Florica.
Ca în orice roman, acțiunea antrenează un număr mare de personaje. Ele sunt construite în manieră
realistă și sunt tipice pentru o anumită categorie socială, fiind, după cum observă George Călinescu,
„exponenți ai clasei și ai generației”.
Personajul principal, Ion, este conceput la dimensiuni monumentale. Chipul se desprinde din scena
care înfăţişează suflarea satului într-un moment de petrecere – hora duminicală. Feciorul lui Alexandru Pop
Glanetaşu o urmăreşte pe Ana cu ceva straniu în priviri, “parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. În
acelaşi timp, Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, îi apare mai frumoasă ca oricând. Conflictul interior
este conturat pregnant chiar de la început. Ana nu-i fusese dragă niciodată, dar “avea locuri şi case şi vite
multe”, în schimb Florica este frumoasă, dar săracă.
Naratorul schiţează, prin mijloace directe, portretul eroului. “Iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic,
dar sărac, Ion iubise cu patimă pământul încă din copilărie.
Portretul moral al protagonistului se întregeşte prin trăsături care se desprind din fapte, atitudini,
comportament, limbaj (caracterizare indirectă). Constrâns de realitate, voluntar, tenace şi viclean, Ion îşi
urzeşte planul de seducere a Anei, la o sugestie spontană a lui Titu Herdelea, care-i spune că, dacă Vasile
Baciu nu i-o dă de bunăvoie pe fată, trebuie să-l silească. În lupta pentru pământ, Ana nu e decât un mijloc,
urât de ambele tabere, o treaptă, un obiect de care Ion se foloseşte pentru ca apoi, o dată scopul atins, să
dorească să se descotorosească de el.
Alături de Ion răsare, încă de la începutul romanului, chipul Anei, întruchipând una dintre cele două
linii de forţă între care va oscila protagonistul. Pe faţa ei “lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de
suferinţă” (caracterizare directă) se citeşte parcă destinul ei tragic. Orfană de mamă, Ana este crescută de un
tată ursuz care vede în ea un vrăjmaş ce-i va ştirbi proprietatea prin căsătorie. În Ion, vede “norocul” ei,
unica posibilitate de a se împlini sufleteşte şi pentru el e gata să înfrunte barierele sociale, mentalitatea
satului tradiţional, prejudecăţile, brutalitatea tatălui. Ana impresionează prin frumuseţea ei morală izvorâtă
din profunzimea sentimentului pentru Ion, din puterea ei de sacrificiu.
Prozator obiectiv, Rebreanu refuză amestecul eului în operă. De aceea, naratorul omniscient relatează
la persoana a III-a, cu detaşare şi imparţialitate, evenimentele. Anticalofil convins, optează pentru “o metodă
fără strălucire artistică, fără stil” (E. Lovinescu) şi foloseşte un limbaj sobru, caracterizat prin precizie şi
concizie.
Ȋn concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este o capodoperă a romanului realist interbelic, o ilustrare
veridică a dramei țăranului romȃn frustrat de dreptul lui elementar asupra pămȃntului.