Caracterizarea Otiliei

Personajul este, așa cum arăta Roland Barthes, „omul de hârtie”, actantul implicat
în acțiunea relatată de opera epică sau dramatică. Termenul provine din fr. personnage
(cf. lat. persona „mască de teatru”, apoi „rol”). Așa cum opera literară, ca și teatrul, a
cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe interpretări, la fel și personajul literar a luat
înfățișări diferite în epoci diferite. El își capătă dreptul la viață în tragedia antică, sub
înfățișarea „eroului”. În clasicism se confundă cu „caracterul”, fiind construit în jurul
unei singure idei sau calități ( avarul, bigotul, mizantropul). Intenționând să depășească
schematismul anterior, romanticii vor crea personaje bazate pe antiteza bun-rău, frumos-
urât, în conflict cu lumea și cu ele însele. Abia realismul, prin dramă și roman îndeosebi,
va marca o adâncire notabilă a cunoașterii omului prin personaje cu o bogată viață
interioară și în continuă evoluție psihologică. În ceea ce privește clasificarea, avem
personaje reale sau fantastice, „plate” (simple) sau „rotunde”(complexe).
Enigma Otiliei ( 1938) este considerat cel mai bun roman al lui G. Călinescu, un
adevărat tablou balzacian de epocă, de la începutul secolului al XX-lea din ţara noastră.
Este creat după metode realiste, accentul căzând pe tipuri umane, la care observăm
atitudini comice şi tragice.
Otilia Mărculescu este fiica celei de-a doua soții a lui moș Costache, care, deși o
iubește ca pe propriul copil, nu a adoptat-o de teama surorii sale zgârcite, Aglae. Rămasă
orfană de mamă, din copilărie, fata se bucură de afecțiunea și de protecția lui Costache și
a lui Pascalopol. Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia
reprezintă, în egală măsură, tipul ingenuei și al cochetei și este întruchiparea misterului
feminin.
Despre Otilia autorul spunea: ”Otilia este eroina mea lirică, este proiecţia mea în
afară […] Flaubertian aş putea spune şi eu Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate
şi copilărie”. Cu alte cuvinte Otilia este ipostaza feminină a autorului, dorinţa lui de
libertate şi ascensiune.
Personajul nu este construit după o schemă abstractă, ci se constituie ca un proces
dinamic, în devenire continuă. Otilia este un amestec de maturitate şi infantilism; este o
fată inteligentă, sensibilă, nonconformistă şi independentă. Este capabilă de emoţii
puternice, dar trece brusc de la o stare la alta, derutându-l pe Felix. Este “fata cu capul
prelung şi tânăr,”, ”incărcat cu bucle, căzând până la umeri”. Ochii reprezintă centrul
portretului şi exprimă o inteligenţă vie. In comparaţie cu ea, Georgeta pare ştearsă, plată.
Dovedeşte faţă de Felix o grijă maternă, protejându-l ca pe un orfan. Acesta, un om de
ştiinţă, care admiră tenacitatea şi rigoarea, siguranţa, nu poate înţelege mobilitatea
sufletească a Otiliei. Ea face serios bucătărie, dar face cu ingenuitate şi costumaţia
păpuşilor, alternând suavul cu banalul. Il iubeşte pe Felix, dar se căsătoreşte cu
Pascalopol. Ea este o enigmă pentru Felix, dar şi Felix este o enigmă pentru ea, căci s-a
stăpânit în mod excepţional, urmându-şi linia etică.
O scenă semnificativă poate fi considerată aceea în care se află împreună cu Felix
la moșia lui Pascalopol, în Câmpia Bărăganului. Este momentul în care tânărul îi declară
dragostea lui sinceră, dar răspunsul Otiliei evidențiază o formă de inconsecvență prin
care se autocaracterizează: “ Ce tânăr de vârsta mea crezi că m-ar putea iubi pe mine așa
cum sunt? Sunt foarte capricioasă: vreau să fiu liberă! Eu am un temperament foarte
nefericit: mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”.
Finalul romanului se constituie într-o altă secvență relevantă pentru trăsătura de
caracter definitorie a personajului, inconsecvența. În noaptea dinaintea plecării cu
Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a
înnopta la el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie, despre viitor, iar
Otilia îi declară dragostea. A doua zi tânărul descoperă că patul în care a dormit Otilia
este gol.
Frivolă numai în aparenţă, Otilia are o frumuseţe enigmatică. Nu se poate ca unica
ei dorinţă să fie aceea de a plăcea şi de a fi răsfăţată. Transformările ei provin din
dezinteresul total pentru ceea ce trebuie să facă raţional şi opţiunea finală pentru America
de Sud se armonizează cu firea ei.
Personajul este văzut din mai multe perspective. Pentru moş Costache este “fe-
fetiţa mea”,”Otilica”. Acesta o iubeşte nespus, dar amână neîncetat să o adopte şi să
treacă moştenirea pe numele ei. Pentru raţionalul Felx este”o fată admirabilă, o fată
superioară”, pe care nu o înţelege. Pentru Pascalopol este femeia în devenire, acesta
nedistingând ce e patern şi ce e viril în dragostea ce i-o poartă. Aglae o defineşte ca fiind
“o stricată”, iar pentru Stănică reprezintă spiritul practic. Când Otilia pleacă la Paris cu
Pascalopol, Stănică spune: ”Deşteaptă fată!
Criticul N. Manolescu observa că în cazul lui G.Călinescu “balzacianismul este
descoperit polemic”, practic este “un balzacianism fără Balzac”. In primul rând arta
portretului său nu este clasică, deoarece are tendinţa de a deforma personajele. Canonul
clasic este înlocuit la el cu canonul grotesc.
Călinescu foloseşte procedee moderne de caracterizare a personajelor: satira,
ironia, parodia, caricaturizarea. El creează caractere marcate de o trăsătură dominantă-
parvenitismul, avariţia, dar trăsăturile personajelor sunt îngroşate încât stârnesc râsul
(moş Costache). Ele sunt schematice, caricaturale şi lipsite de mister moral. Opera
converteşte realitatea tragică în farsă. Stănică trage pe sfoară când pe moş Costache, când
pe Felix. Aduce un doctor fals, care îl sileşte pe bătrân să se lase consultat. Membrii
clanul Tulea ocupă “milităreşte” casa bătrânului, mănâncă, dorm, pândesc cu schimbul.
Puţine personaje rămân serioase. Aproape toate trag cu urechea, ascultă pe la uşi, pun
întrebări perfide. Comicul este aşadar elementul decisiv, care îl îndepărtează pe
Călinescu de maestrul său. Totuşi, trei personaje nu sunt comice. Criticul Ion Bălu nota
prezenţa ambiguizării celor trei. Acelaşi critic vorbeşte despre renunţarea naratorului la
omniscienţă şi despre prezentarea personajelor prin comportamentism (acţiuni, gesturi,
cuvinte, fără a permite cititorului să cunoască mai mult decât îi dezvăluie personajul).
In cazul Otiliei putem remarca un pluriperspectivism, adică prezentarea
personajului din mai multe perspective. Astfel pentru moş Costache este”fe-fetiţa mea”,
în vreme ce pentru Aglae este “o stricată”. Felix şi Pascalopol sunt îndrăgostiţi de ea, in
vreme ce Stănică Raţiu este convins că urmăreşte averea lui Pascalopol. Acesta exclamă
spre sfârşitul romanului referindu-se la Otilia: ”Deşteaptă fată!”.
Titlul Cu privire la acest titlu s-a discutat mult. Autorul a tranşat chestiunea
arătând că Otilia nu este personajul principal. ”Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de
victime, de termeni angelici de comparaţie. Voisem să numesc cartea Părinţii Otiliei,
dar editorului i s-a părut mai interesant Enigma Otiliei”. Nu Otilia are o enigmă, ci Felix
crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani este enigmatică o fată care îl respinge,
dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Cazul, aşa cum observă prozatorul, este destul de
comun. Se pare că fetele nu se îndrăgostesc neapărat de băieţii de seama lor şi că bărbaţii
maturi exercită o anumită fascinaţie asupra lor.
Prin Otilia Călinescu a creat un personaj complex, imposibil de cuprins într-o
tipologie. Este adolescenta adorabilă, neuitată, inefabilă, contradictorie din inocenţă, pe
care nu o poţi uita, cum spunea G. Ibrăileanu despre astfel de chipuri de femei.