ESEU STRUCTURAT

PARTICULARITĂŢI DE CONSTRUCŢIE A UNUI PERSONAJ

ÎN ROMANUL ENIGMA OTILIEI

I. Introducere

Romanul Enigma Otiliei, publicat în 1938, se dorește a fi o exemplificare artistică a unei concepții
teoretice. Nemulțumit că literatura română a făcut imprudent de repede trecerea de la proza realist-obiectivă
(consacrată de Liviu Rebreanu, prin Ion, în 1920) la cea subiectiv-psihologică (instituită de Camil Petrescu,
prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în 1930), criticul și istoricul literar G. Călinescu
propune revenirea la modelul fundamentat de Honore de Balzac: Noi vom putea fi tolstoieni, balzacieni, adică
scriitori preocupați de sensul lumii și de forma exterioară a omenirii, și nu vom fi încă în stare de introspecție
până ce nu vom cânta bucuria de a trăi și de a cunoaște. Tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela
obiectiv. Pretenția lui Călinescu se justifică inclusiv prin faptul că, în Occident, mutația de la formula romanescă
obiectivă la cea subiectivă se face pe parcursul a aproape un secol, abia Marcel Proust reușind să impună
alternativa narațiunii psihologice. Însă, când ajunge să scrie un roman prin care dorește să demonstreze ideea
adecvării balzacianismului pentru viziunea despre lume a contemporaneității, eruditul autor român este
influențat tocmai de experiențele de viață total diferite față de acelea ale modelului de la care se revendică.
Astfel încât Enigma Otiliei, îi permite lui Nicolae Manolescu să afirme că balzacianismul este redescoperit
polemic, într-un moment în care romanul se schimbase odată cu clasa socială care-i dăduse naștere. [...] Se naște
de aici contradicția dintre formula totalizatoare și mecanic cauzalistă a lui Balzac și structurile sociale și
mentale ale unei lumi risipite și individualiste. Formula cedează presiunii: numai prejudecata ne poate face să
vedem în „Enigma Otiliei" metoda lui Balzac din „Căutarea absolutului”. La G. Călinescu este un balzacianism
fără Balzac.
Mai mult decât Mara lui Slavici, Vitoria lui Sadoveanu sau Ela lui Camil Petrescu, tânăra Otilia
Mărculescu, protagonista romanului Enigma Otiliei, publicat de G. Călinescu în 1938, reușește să convingă
generații întregi de critici să o considere reprezentativă pentru eter nul feminin. Căci la niciun alt personaj
feminin din literatura română interbelică nu se remarcă o combinație atât de omogenă de sensibilitate,
cochetărie, capriciu sau intuiție.

Statutul moral/social/psihologic al personajului

Cu toate că de la începutul până la sfârşitul romanului, Otilia prezintă un număr limitat de însuşiri, ele se reflectă
atât de diferit în conştiinţa celorlalte personaje, încât fata ce tocmai a trecut vârsta adolescenţei pare într-o continuă
metamorfoză. În ciuda faptului că nu evoluează ca personaj, imaginea ei se schimbă de la un moment la altul datorită
1

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic

percepției diferite, chiar antinomice, a apropiaților. Evoluția Otiliei este marcată de faptul că, încă de la o vârstă fragedă,
rămâne orfană. Obișnuită cu luxul şi răsfăţată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui vitreg, Costache
Giurgiuveanu, copila începe să înveţe ce înseamnă singurătatea şi răutatea celor din jur. De aceea, după cum îi povesteşte
lui Felix, bucuria sa de a trăi viaţa fără a se gândi vreun moment la planuri de viitor este determinată de traumele copilăriei
produse de zgârcenia noului tutore sau de maliţiozitatea surorii lui Costache, Aglae. Otiliei i se aminteşte mereu că este
crescută din milă, că nu e demnă de numele Giurgiuveanu: Degeaba îl linguşesti pe Costache, [îi spune Aglae de faţă
cu toată lumea] şi te zbenguiesti, Costache nu te iubeşte. Eu să fiu, şi nu te-as iubi dacă n-ai fi copilul meu, din sângele
meu. Iar singura protecţie pe care şi-o găseşte Otilia este Leonida Pascalopol, un bărbat înstărit, prieten al tatălui. În
consecinţă, statutul social, moral şi psihologic al protagonistei stă sub semnul ambiguităţii. Deşi potenţial bogată ca
moştenitoare a averii mamei, adolescenta are un viitor nesigur, Giurgiuveanu amânând la nesfârşit îndeplinirea formelor
legale pentru adopţie. Moşierul Pascalopol i-ar putea garanta stabilitatea socială, dar intimitatea lor ridică semne de
întrebare privitoare la moralitatea celei mai frumoase şi mai fermecătoare conservatoriste (cum o cataloghează colegii
medicinişti ai lui Felix). În schimb, Otilia nu se comportă niciodată ca o materialistă, fiind mereu îngăduitoare cu
zgârcenia devenită proverbială a lui Giurgiuveanu, iar apropierea de Pascalopol pare adeseori a reliefa relaţia dintre o
fiică şi un tată. Tot astfel, firea sa exuberantă, boemă, superficială şi capricioasă se împletește cu o atitudine tipică unei
persoane mature, Otilia jucând constant rolul de mamă responsabilă în raport cu infantilul Costache ori cu neinițiatul
Felix.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă și la nivelul statutului moral al personajului. Ideea transmisă de
text este aceea că individul este influențat de mediul în care trăiește și se formează. În acest sens, deși Otilia s-a dovedit,
prin întregul său comportament, a fi un personaj cu o existență înscrisă în sfera moralului, totuși informațiile pe care
naratorul le oferă în epilog relevă modul în care personalitatea acesteia poartă vizibil amprenta mediului în care s-a
format.
Privită din sfera psihologicului, gândurile acesteia și modul în care se raportează la lume sunt deductibile din
cele două tehnici moderne utilizate în construcția ei: comportamentism și reflectare poliedrică. Până în capitolul al
XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepția celor mărturisite
chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei
în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma,
misterul feminității.
• Evidențierea unei trăsături de caracter a personajului ales, prin două episoade, scene comentate.
Inconsecvența, atât la nivel psihologic, cât și comportamental, devine principala trăsătură de caracter a
personajului feminin. O primă secvenţă narativă, semnificativă în acest sens, poate fi considerată aceea în care Felix şi
Otilia se află în vacanţă în Câmpia Bărăganului, la moşia lui Pascalopol. În acest topos izolat, Otilia se află în mijlocul
celor doi bărbați, lucru ce generează în comportamentul său o dualitate contradictorie. Triunghiul amoros suferă din
pricina inconsecvenței fetei care, este pusă să aleagă, de cele mai multe ori, cu cine să-și petreacă timpul și cui să-i ofere
atenție. Încercând să intre în grațiile amândurora, Otilia, involuntar, rănește orgoliul lui Felix și al lui Pascalopol. Încă
2

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic

din primul moment al sosirii, Pascalopol dorește toată atenția Otiliei, făcându-i un program separat lui Felix. În plus,
invitați să se odihnească, Felix este condus spre camera lui, însă Otilia este scoasă la plimbare de Pascalopol.
Indiferent de modul în care acționează, Felix este cel rănit de fiecare dată. Astfel, având un moment în
care sunt singuri, tânărul profită de situație și îi mărturisește faptul că regretă că a venit în casa unchiului Costache pentru
că a ajuns să se obișnuiască cu prezența ei. Este momentul în care tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră.
Răspunsul Otiliei se constituie ca o formă de autocaracterizare, ce îi relevă tocmai această inconsecvență ce o
caracterizează: „Ce tânăr de vârsta mea crezi că m-ar putea iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă: vreau să
fiu liberă!” În același timp, acest răspuns, ce pare a fi o respingere a declarației lui Felix, intră în contradicție cu faptul că
fata ,, în tot acest timp își ținuse mâna pe mâna lui.” Întrerupți, aceștia își continuă discuția câteva zile mai târziu. Reluând
ideea de a iubi pe cineva și de a fi nedespărțiți, Otilia adoptă aceeași atitudine de respingere: ,,Tu nu trebuie să te gândești
la iubire înainte de a-ți face o carieră strălucită! […] Dacă un tânăr ar avea răbdarea și bunătatea lui Pascalopol, cum l-aș
iubi!” La acest răspuns, fără urmă de ironie, Felix adaugă faptul că, pe lângă aceste calități evidențiate de ea, Pascalopol
este și bogat. Otilia respinge această ipoteză, însă iar se contrazice: ,,O, nu pentru asta, însă e adevărat că numai un bogat
ca el poate să fie generos și gata de a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede,
sufăr când sunt contrariată.” La întrebarea lui Felix: ,,ca să fiu iubit va trebui neapărat să devin bogat?”, fata îi spune că
nu este de ajuns, oferindu-l ca exemplu pe tatăl ei, Costache, afirmând că în ciuda bogăției, mama ei a murit de supărare.
Astfel, răspunsurile fetei și modul în care se raportează la dragoste, afirmând că ,,iubirea e un cuvânt mare, dar apoi vezi
că singură nu ajunge”, ilustrează inconsecvența fetei: pe de o parte vrea iubirea, trăită într-un mod plenar, pe de altă parte,
vrea iubirea care îi împlinește capriciile.
Finalul romanului se constituie dintr-o serie de secvențe ce îl tulbură pe Felix. Surprinsă aranjându-și garderoba
și declanșând-se discuția despre căsătorie, fata îi evidențiază lui Felix faptul că ea este mai în vârstă decât el, astfel că,
dacă un bărbat se simte pregătit să se însoare pe la 30 de ani, pentru ea, această vârstă reprezintă declinul. Astfel că, în
concepția ei, mai are câțiva ani în care să își trăiască viața plenar, apoi urmând decăderea. În altă seară, Otilia este cea
care deschide subiectul căsătoriei și îl pune Felix în situația de a-și imagina că sunt căsătoriți. Aici, Otilia se dovedește
afectuoasă față de Felix, dar și foarte pragmatică, imaginând o discuție concretă pentru a afla opinia tânărului despre
căsătorie. Ba chiar propune și variante de a putea rămâne împreună, plecând și trăind la Paris până când Felix își termină
studiile. Concluzia dialogului, ,,Cauți fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubești”, denotă un grad de iritare a acestuia
confruntat cu situațiile ipotetice ale fetei. El este însă conștient că fata este foarte atașată sufletește de el, dar naivitatea
vârstei nu-i permite să se gândească la viitor.
Șirul situațiilor ce relevă inconsecvența fetei este dat de ultima secvență în care cei doi sunt surprinși împreună.
În noaptea de dinaintea plecării cu Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de
a înnopta alături de el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie, despre viitor, Otilia declarându-i
dragostea și promițându-i că se vor căsători în viitor. Ca dovadă asupra acestui aspect, Otilia îi cere permisiunea de a
dormi împreună (,,să văd cum e în patul unui bărbat”). A doua zi dimineață, tânărul descoperă că patul în care a dormit
cu Otilia este gol. Astfel, caracterul indecis al fetei, îl tulbură pe Felix, care, ambițios, își continuă studiile și ajunge un
3

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic

doctor cu o carieră strălucită. Cât despre Otilia, Felix află de la Pascalopol faptul că i-a redat libertatea, fiind acum
recăsătorită.

• ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru
construcţia personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului,
perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Astfel, sensibilă şi traumatizată, continuă căutarea siguranței psihologice şi sociale, Otilia dă naştere aproape fără
vina sa la principalele conflicte ale romanului. Pe de o parte, deşi, prin zestrea mamei, sporeşte averea lui Costache, ea
tensionează relaţiile dintre Aglae şi frate, familia Tulea considerând-o un pericol pentru moştenirea ce, altfel, i s-ar fi
cuvenit în totalitate. Pe de altă parte, familiaritatea şi simpatia de care Otilia dă dovadă în relația cu maturul Pascalopol
stârnesc gelozia lui Felix, instaurându-se un al doilea conflict, cel erotic. Prin urmare, personalitatea tinerei fete se
conturează la intersecţia mai multor conflicte de interese. Iar mediul încărcat de tensiuni impune principala trăsătură
de caracter a personajului inconsecvenţa atât la nivel psihologic, cât şi comportamental: Otilia amestecă o seriozitate
rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Azi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte pe
haine cu scrum de ţigară și-l scutura întorcându-1 pe toate chipurile, ca pe un copil.
Tocmai această ambiguitate structurală îi conferă protagonistei aura enigmatică şi însemnele eternului feminin,
determinându-l şi pe G. Călinescu să organizeze întreaga arhitectură a romanului în jurul unei astfel de caracteristici, la
prima vedere imposibil de pus în cuvinte. Cu toate că autorul afirmă că se identifică cu propriul personaj - Otilia este
eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertian aş putea spune şi eu: „Otilia c'est
moi; e fondul meu de ingenuitate şi copilărie [...]. Eroina este tipizarea mea, fundamentală, in ipostaza feminină. Otilia
este oglinda mea de argint. -,deci cititorul s-ar putea aştepta la o caracterizare exactă, lămuritoare, pe tot parcursul
acţiunii, portretizarea Otiliei ţine de trei strategii narative/mijloace de caracterizare cu rolul de a-i ambiguiza acesteia
personalitatea.
În primul rând, la începutul romanului eroina este prezentată exclusiv prin tehnica modernă a
comportamentismului. Cititorul are acces la psihologia personajului doar prin faptele, gesturile, replicile sale, într-un
cuvânt prin comportamentul fetei. De pildă, în scena în care Felix intră pentru prima dată în contact cu casa lui
Costache Giurgiuveanu, Otilia îl surprinde prin atitudinea ei paradoxală. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri, părul buclat şi rochia dantelată se potrivesc cu atitudinea copilăroasă a fetei care pare de optsprezece-
nouăsprezece ani, însă familiaritatea aproape erotică şi farmecul feminin demonstrate în relaţia cu Pascalopol îi amintesc
tânărului de stăpânirea desăvârşită de femeie sesizată de la prima vedere. Mai mult, când e invitat să se odihnească peste
noapte în camera ei, Felix intră în contact cu intimitatea în dezordine a Otiliei. Aici, luciul pereţilor, ghemurile de pan-
glici, cămăşile de mătase mototolite, rochiile, pălăriile, jurnalele de modă franţuzeşti, mirosul de pudră şi de parfumuri,
cele trei oglinzi mobile trimit la o doamnă de lume, cochetă, exagerat de atentă la imaginea publică. În schimb,
harababura din cameră, păpuşile de stofă şi patul scund dau camerei aerul de zăpăceală specific unei adolescente ce abia

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic

a depăşit anii copilăriei.
În al doilea rând, nelămurirea lui Felix, dar şi a cititorului, este accentuată de cel de-al doilea mijloc modern de
caracterizare a personajului - tehnica oglinzilor paralele, numită de teoreticienii literari reflectare poliedrică. Otilia
este văzută diferit de fiecare actant în parte: ea este fetiţa cuminte a lui Giurgiuveanu, o dezmăţată şi o stricată pentru
Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o fată fără căpătâi şi fără părinţi, o destrăbălată, din
perspectiva Auricăi, iar Pascalopol o laudă că deţine fire de artistă şi că întruchipează enigma feminităţii. Chiar în ochii
lui Felix, tânăra se reflectă diferit, în funcţie de modul în care evoluează relaţia celor doi protagonişti. Impresionat de
vitalitatea şi bucuria pe care o emană Otilia, Felix ajunge să creadă că ea trăieşte cum cântă la pian, zguduitor şi delicat,
într-un tumult de pasiuni. Cu toate că e indiferent la ponegririle familiei Tulea şi o consideră o fată superioară, după ce
ea fuge cu Pascalopol la Paris, tânărul amorez ajunge în braţele frivolei Georgeta şi reflectează că, adesea, femeile joacă
comedii: Otilia făcuse pe pudica cu el, îi dăduse timidităţi serafice, şi acum dormea în casa grasului Pascalopol, dacă
nu alături de el. În partea finală a prozei, imaginea primei lui iubiri își recapătă notele idealizante, însă perfecţiunea se
năruie din nou odată cu reîntâlnirea lui Pascalopol, când află că Otilia a divorţat şi s-a recăsătorit cu un conte exotic.
Devenit un medic reputat şi datorită unei căsătorii pragmatice, bărbatul îi descoperă în fotografia adusă de Leonida aerul
de platitudine feminină.
De altfel, prin cea de-a treia strategie narativă ce ajută la portretizarea personajului - autocaracterizarea -, G.
Călinescu justifică, teoretic aproape, această complexitate ambiguă a sufletului feminin. De pildă, romanul abundă în
episoade narative în care Otilia şi Felix discută despre feminitate, masculinitate, carieră, familie sau despre rostul
existenţei. Datorate mai ales geloziei băiatului, aceste fragmente dezvăluie o Otilie lucidă, raţională, cunoscându-şi atât
defectele, cât şi calităţile. Fata respinge proiectele pe termen lung, amintind mereu că este foarte capricioasă şi dornică
de libertate. Sătulă de mediul apăsător în care trăieşte, fiica vitregă a lui moş Costache e gata oricând să renunţe la partea
ei de moştenire doar pentru a călători şi a fi liberă. Ea consideră căsătoria o constrângere, de vreme ce scurta experienţă
a vieţii i-a demonstrat că iubirea singură n-ajunge. În plus, mai matură în gândire decât Felix, ea își dă seama că, pentru
tânăr, dragostea pasională a venit prea repede şi i-ar putea afecta cariera. În această ordine de idei, gesturile şi vorbele
din finalul romanului pot fi interpretate printr-o grilă dublă: fie ca o ipocrizie a fetei, fie ca un sacrificiu asumat: Da, te
iubesc, dar tu esti asa de furtunos, asa de înspăimântător de grav. Sunt usuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-
am afecţiune [...]. Constat, vai, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. [...] Noi fetele, Felix, suntem mediocre,
iremediabil mediocre, si singurul meu merit este acela că-mi dau seama. [...] Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul
adevărat al cuvântului? Cinci-sase ani! Pe urmă, am să capăt cearcăne la ochi, zbârciuri pe la obraz, o să devin agitată
ca Aurica, imposibilă. Pe baza acestei credinţe, Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, convinsă că ar sta în calea realizării
lui Felix.
Iată de ce Otilia rămâne singurul personaj din literatura română demn de a fi asociat cu simbolul feminităţii
moderne occidentale, Emma Bovary, eroina lui Gustave Flaubert. Dincolo de nuanţele peiorative pe care le-a primit,
atitudinea existenţială a bovaricei Emma prilejuieşte - la sfârşitul secolului al XIX-lea - un fel de revoluţie la nivelul
mentalităţii colective. Pentru că madame Bovary ilustrează femeia puternică, independentă, dispusă să refuze a-şi mai
5

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic

anula feminitatea în fața constrângerilor sociale. În ciuda faptului că autorul a fost condamnat în urma publicării
romanului ce o are ca personaj principal, aceasta reprezintă un simptom al emancipării femeii şi, totodată, un semn al
modernităţii. Abia după aproximativ optzeci de ani, romanul autohton este suficient de matur pentru a da naştere unui
personaj feminin de alura doamnei Bovary. Anume o eroină de roman care să se caracterizeze printr-o personalitate bine
conturată ce reuneşte atributele femeii puternice atât de nuanţat surprinse în epocă de Garabet Ibrăileanu: Sensibilitate
la, să-i zicem, eternul masculin, cochetărie, defensivă provocatoare faţă de agresor, în sfârsit, o întreagă politică si
diplomaţie cu adversarul, plină de suspiciuni ca orice politică de acest fel.
III. Concluzie
În concluzie, Otilia este un personaj care reuşeşte să confere un nou statut feminităţii în romanul românesc
interbelic. Având un efect tonic - după cum notează naratorul - asupra îmbătrâniților Costache Giurgiuveanu şi Leonida
Pascalopol şi fascinându-1 pe neexperimentatul Felix, protagonista călinesciană nu doar că se impune într-o lume a
bărbaţilor, dar reuşeşte să o transforme radical. Prin Otilia, declinul unei societăţi burgheze conduse după principii morale
şi sociale ce nu mai au nimic de-a face cu existenţa reală se dezvăluie plenar. Oricât de minimalizatoare (din punct de
vedere moral) ar fi interpretările pe care le poate stârni, în urma lecturii romanului un aspect e cert: personajul principal
din Enigma Otiliei rămâne un subtil exemplu pentru a ilustra complexitatea feminității.

Limba și literatura română Clasa a XII-a Prof. Raluca Ghergic