fotografie cu cea pe care i-o dăduse cândva Otilia și e uimit de

deosebire: “Nu numai Otilia e o enigmă, ci și destinul însuși”.

În concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu este
o operă reprezentativă pentru realismul romanesc, dar acesta
recunoaște și alte influențe estetice precum: cele clasice – prin
tipologia personajelor, cele romantice – prin antiteza dintre anumite
personaje, cele naturaliste – prin interesul pentru procesele psihice
deviante, prin ereditate și mediu, dar și cele moderne - prin
ambiguitatea personajelor. Astfel, romanul depășește realismul clasic,
iar prin spiritul critic și ironic se apropie de postmodernism.

-caracterizarea personajului Otilia- 

George Călinescu susține în perioada interbelică necesitatea

apariției unui roman de atmosferă modernă, deși și respinge
necesitatea sincronizării literaturii române cu filozofia și psihologia
epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
sufletul uman.
Publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, romanul
“Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist, balzacian,
social și citadin, cu elemente moderniste specifice prozei interbelice.
Tema operei este imaginea societății burgheze bucureștene de
la începutul secolului al XX-lea, societate de gradată de puterea
banului. Imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează
ideea balzaciană a moștenirii și a paternității, dar și formarea, inițierea
tânărului Felix, respectiv povestea de dragoste cu Otilia. Astfel,
romanul are un caracter de bildungsroman.
Elementele de structură semnificative pentru tematica operei
sunt titul și mijloacele de caracterizare. 
Titlul inițial al romanului, “Părinții Otiliei”, evidențiază importanța
temelor balzaciene, moștenirea și paternitate. Acesta însă a fost
modificat din motive editoriale în “Enigma Otiliei”, considerat mai
sugestiv pentru misterul care se crează în jurul personajului principal.
Personajul principal, Otilia, este individualizat prin caracterizare
directă făcută de narator, de celelalte personaje și prin
autocaracterizare, dar și prin caracterizare indirectă ce reiese din
vorbe, comportament, fapte, relația cu ce alte personaje, descrierea
mediului în care aceasta trăiește. 
Social, Otilia Mărculescu este o tânără de 18 ani, fiica celei de-a
doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă și bogată,
dar care murise de supărare și îi lăsase lui Costache toată averea,
odată cu îndatorirea de a o crește pe Otilia. Deși o iubește sincer,
Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura Otiliei viitorul, statutului
social, material al acesteia rămânând incert. Studentă la Conservator,
înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază pianul, citește
cărți și reviste franțuzești și pare total detașată de problema moștenirii
averii lui Costache.
Moral, Otilia întruchipează tipul feminității, trăsăturile de bază
fiind delicatețea, gingășia, sinceritatea, bunătatea, cochetăria, dar mai
ales misterul ce reiese din îmbinarea atitudinii copilăroase cu profunda
maturitate.
Atât în conturarea portretului moral, cat și a profilului psihologic,
autorul apelează atât la procedee specifice realismului – tehnica
detaliului semnificativ în descrierea mediului și a portretului fizic –, cat
și tehnici moderne precum comportamentismul - observarea din
exterior a comportamentului - și pluriperspevtivismul - reflectarea
diferită în conștiința celorlalte personaje – ceea ce îi conferă
ambiguitate, explicând în plan simbolic titlul, enigma, misterul
feminității.
Trăsătura dominantă a Otiliei este misterul, ambiguitatea, având
un comportament derutant pentru personajele din jur: este capabilă de
emoții puternice, trece de la o stare la alta, este împrăștiată și
visătoare, dar dovedește într-un mod surprinzător luciditate și tact. Pe
de o parte, are o atitudine copilăroasă pentru că se joacă încă cu
păpușile, aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stohurile de
fân din Bărăgan. Pe de altă parte, este profund matur atunci când
explică lui Felix motivele pentru care nu se poate căsători. Dovedește
că se cunoaște foarte bine pe sine, autocaracterizându-se: “Sunt
foarte capricioasă. Vreau să fiu liberă.”
O scenă semnificativă pentru individualizarea Otiliei este cea de
la începutul romanului în care Felix se întâlnește pentru prima dată pe
Otilia. Acesta vine în casa Costache Giurgiuveanu, iar Otilia este cea
care îl recunoaște, poftindu-l în casă. Aceasta îi întinde “cu franchețe
un braț gol și delicat” și se prezintă cu volubilitate: “Eu sunt Otilia”.
Portretul ei fizic este realizat prin caracterizare directă făcută de
narator, însă prin ochii lui Felix: “față măslinie, cu nasul mic și ochii
foarte albaștri”. Aceste trăsături o făceau să pară și “mai copilăroasă
între multele bucle și gulere de dantelă”. Trupul subțire, “de un stil
perfect”, îi conferă “o mare libertate de mișcări, o stăpânirea
desăvârșită de femeie”. De aceea, Felix este de la început fascinat de
Otilia și îl nemulțumește instinctiv familiaritatea ei cu Pascalopol,
prieten de familie care îi satisface Otiliei toate capriciile feminine.
După ce Otilia îl prezintă pe Felix celor din casă, își amintește că
nu a fost o gazdă bună și-i oferă acestuia ceva de mâncare, apoi îl
conduce în camera ei, întrucât a lui nu era încă pregătită. Descrierea
camerei, realizată prin tehnica detaliului semnificativ, o definește pe
Otilia întrutotul. Astfel, masa de toaletă cu cele trei oglinzi mobile
sugerează multitudinea fațetelor personalității ei. Obiectele răspândite
prin cameră, rochii, pantofi, jurnale de modă franțuzești evidențiază
cochetăria, dar și dezordinea tinerească. Partiturile muzicale și cărțile
relevă preocupările artistice, iar sertarele deschise în felurite grade
sunt o sugestie pentru “ascunzișul feminin”. Prin urmare, din această
scenă reies principale trăsături morale ale Otiliei: spontaneitatea,
sinceritate, delicatețea,  cochetăria, farmecul.
O altă scenă semnificativă pentru individualizarea personajului
este cea din finalul romanului, când Felix îl întâlnește întâmplător pe
Pascalopol într-un tren. Pascalopol îi arată o fotografie în care Felix
nu o mai recunoaște pe Otilia de altădată, întrucât “un aer de
platitudine feminină stingea totul”. Fotografia înfățișa “o doamnă foarte
picantă, gen femeie întreținută, și un bărbat exotic”, soțul ei.
Pascalopol îi mărturisește că a lăsat-o pe Otilia liberă să-și trăiască
anii cei mai frumoși, iar ea “s-a căsătorit bine”. Deși o cunoștea cel
mai mult, Pascalopol recunoaște că nici el nu a înțeles-o în
profunzime: “A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă.” Felix compară această fotografie cu cea pe care i-o dăduse
cândva Otilia și eu uimit de deosebire: “Nu nu mai Otilia e o enigmă, ci
și destinul însuși”.
În concluzie, Otilia întruchipează în roman imaginea eternului
feminin,  prin amestecul de spontaneitate, naturalețe, eleganță,
cochetărie, maturitate, profunzime. Totodată, prin construcția acestui
personaj, autorul ilustrează în viziune realistă și condiția femeii în
contextul societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Sugestivă în acest sens este chiar replica Otiliei: “Rolul femeii este să
placă, în afară de asta, nu poate fi fericire.”

-relația dintre Otilia Mărculescu și Felix Sima -

George Călinescu susține în perioada interbelică necesitatea

apariției unui roman de atmosferă modernă, deși și respinge
necesitatea sincronizării literaturii române cu filozofia și psihologia
epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
sufletul uman.
Publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, romanul
“Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist, balzacian,
social și citadin, cu elemente moderniste specifice prozei interbelice.
Elementele de structură semnificative pentru relația dintre cele
două personaje sunt tema și mijloacele de caracterizare.
Tema operei este imaginea societății burgheze bucureștene de
la începutul secolului al XX-lea, societate de gradată de puterea
banului. Imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează
ideea balzaciană a moștenirii și a paternității, dar și formarea, inițierea
tânărului Felix, respectiv povestea de dragoste cu Otilia. Astfel,
romanul are un caracter de bildungsroman.
Personajul principal, Otilia, și personajul reflector, Felix, sunt
individualizate prin caracterizare directă făcută de narator, de celelalte
personaje și prin autocaracterizare, dar și prin caracterizare indirectă
ce reiese din vorbe, comportament, fapte, relația cu ce alte personaje,
descrierea mediului în care aceasta trăiește. 
Social, Otilia Mărculescu este o tânără de 18 ani, fiica celei de-a
doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, femeie Frumoasă și bogată,
dar care murise de supărare și lăsase lui Costache toată averea,
odată cu îndatorirea de a o crește pe Otilia. Deci și o iubește sincer,
Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura Otiliei viitorul, statutului
social, material rămânând incert. Studentă la Conservator, înzestrată
cu un temperament de artistă, Otilia studiază pianul, citește cărți și
reviste franțuzești și pare total detașată de problema moștenirii averii
lui Costache.
Felix Sima este proaspăt absolvent al liceului – internat din Iași
și vine la București pentru a locui în casa tutorelui său legal, Costache
Giurgiuveanu, în grija căruia este lăsat după moartea tatălui său,
acesta studiind aici Facultatea de Medicină.
Moral, Otilia întruchipează tipul feminității, trăsăturile de bază
fiind delicatețea, gingășia, sinceritatea, bunătatea, cochetăria, dar mai
ales misterul ce reiese din îmbinarea atitudinii copilăroase cu profundă
maturitate.
Felix este tipul intelectualului ambițios, trăsăturile sale reieșind
din caracterizarea indirectă încă de la începutul romanului, din
prezentare a portretului fizic. Astfel, vestimentația îi conferă un aer
“bărbătesc și elegant”, iar trăsăturile feței îi sugerează distincția, dar și
ambiția, “nota voluntară”. 
Atât în conturarea portretului moral, cat și a profilului psihologic,
autorul apelează atât la procedee specifice realismului – tehnica
detaliului semnificativ în descrierea mediului și a portretului fizic –, cat
și tehnici moderne precum comportamentismul - observarea din
exterior a comportamentului - și pluriperspevtivismul - reflectarea
diferită În conștiința celorlalte personaje – ceea ce îi conferă
ambiguitate, explicând în plan simbolic titlul, enigma, misterul
feminității.
Felix este bine individualizat prin monologul interior,
comportamentul, gândurile sale, conturând o fire lucidă, rațională,
analitică, un spirit de observație foarte dezvoltat.
O scenă semnificativă pentru relația dintre cele două personaje
este cea de la începutul romanului în care Felix se întâlnește pentru
prima dată pe Otilia. Acesta vine în casa Costache Giurgiuveanu, iar
Otilia este cea care îl recunoaște, poftindu-l în casă. Aceasta îi întinde
“cu franchețe un braț gol și delicat” și se prezintă cu volubilitate: “Eu
sunt Otilia”. Portretul ei fizic este realizat prin caracterizare directă
făcută de narator, însă prin ochii lui Felix: “față măslinie, cu nasul mic
și ochii foarte albaștri”. Aceste trăsături o făceau să pară și “mai
copilăroasă între multele bucle și gulere de dantelă”. Trupul subțire,
“de un stil perfect”, îi conferă “o mare libertate de mișcări, o stăpânirea
desăvârșită de femeie”. Lui Felix, “apariția Otiliei îi dădu un sentiment
inedit, de mult presimțit” și, în același timp, îl nemulțumește instinctiv
familiaritatea ei cu Pascalopol, neînțelegând natura relației dintre ei.
Pe măsură ce timpul trece, Felix realizează că se îndrăgostește
de Otilia și este din ce în ce mai gelos pe Pascalopol care îi satisface
Otiliei toate capriciile feminine.
Ultima scenă semnificativă este cea din finalul romanului în care
Otilia și Felix discută despre viitorul lor împreună. Pentru că Costache
murise, iar Otilia rămăsese fără nicio susținere materială, Felix îi
propune Otiliei să se căsătorească. Otilia însă refuză, argumentând că
Felix ar trebui să se concentreze mai întâi asupra carierei, iar
căsătoria să fie “o ultimă alegere”. Totodată, ea crede că o căsătorie
la această vârstă este ceva “pedant, paralizant”, un gest disperat,
considerând că un om are nevoie de o anumită libertate pentru a
putea cunoaște viața. De aceea, îi propune lui Felix să-și
prelungească logodna câțiva ani și să plece amândoi la Paris pentru
a-și continua studiile departe de ochii lumii. Felix crede însă că iubirea
nu se poate împlinii decât în cadrul căsătoriei, fiind foarte conservator.
Aceste diferențe de opinie o determină pe Otilia să pleci a doua zi cu
Pascalopol la Paris, lăsându-i lui Felix libertatea de a-și urma cariera.
În concluzie, relația dintre Felix și Otilia este una de iubire
adolescentină, ce are o rol inițiatic pentru amândoi. Otilia dovedește
maturitate și chiar spirit de sacrificiu, oferindu-i lui Felix libertatea de a
face o carieră strălucită. Pe Felix eșecul în dragoste nu-l
dezechilibrează, ci dimpotrivă, în înalță sufletește, motivându-l să
evolueze.