Este un funcționar simplu în sistemul birocratic monstruos al vremii și nu se bucură de agrearea nimănui.

La un moment dat, i se tocește întru atât de mult mantaua, încât este nevoit, spre disperarea lui, să-și facă
una nouă. După lungi perioade în care Akaki a economisit, această disperare se transformă într-o bucurie
imensă, întrucât noua sa manta îi oferă o cu totul altă imagine între funcționari. Este mai apreciat și mai bine
văzut, ba chiar este invitat și la o serată. După această serată, însă, este prins de hoți, agresat și ușurat de
mantaua sa nouă. Încercările lui de a-și recupera cel mai de preț lucru pe care l-a avut vreodată sunt
încununate de eșec, astfel încât, din cauza lipsei acestui element vestimentar obligatoriu și a stării sufleteși,
se îmbolnăvește și la scurt timp moare.

Totuși, sufletul lui Akaki zdruncină barierele fantasticului, transformându-se într-o stafie care a umblat pe
pământ câteva zile, timp suficient pentru a-l zgudui pe marele funcționar care a refuzat să-l ajute când lui
Akaki i s-a furat mantaua.

Personaj și Interpretare. Nuvela reprezintă o gigantică satiră la adresa societății timpului, intrucat
naratorul își ironizează personajele într-un stil comic. Naratorul se adresează într-un dialog continuu cu
cititorul, explicându-și totodată intențiile creatore . Este foarte posibil ca Gogol să fi fost împăcat cu ideea
că sistemul birocratic al vremii este atât de înrădăcinat în sufletul societății, încât orice încercare de trezire
a sa avea să fie sortită eșecului.

Poate tocmai din acest motiv, Akaki Akakievici Bașmacikin este introdus în acțiune și prezentat atât de
crunt, dând impresia că este cu adevărat nul, atât din punct de vedere social cât și sufletesc. În interiorul
său, Gogol oglindește goliciunea societății. În el sălășluiesc spiritul și defectele epocii duse la cel mai înalt
grad posibil.

„În ceea ce privește poziția socială (fiindcă la noi se obișnuiește să numești în primul rând poziția, rangul),
personajul nostru ocupa funcția de consilier titular permanent”

„În timpul botezului, copilul începu să plângă și schiță o astfel de grimasă de parcă ar fi știut că va deveni
cândva consilier titular”

„… pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat cu
tunică și cu chelie.”

Akaki era extrem de dedicat meseriei sale, astfel încât nu-l interesa de la cine primea sarcinile și le întocmea
fără cusur. Întreaga sa viață gravita în jurul copierii și al scrisului frumos, citeț și corect. Din această pricină,
el era ironizat și mereu luat peste picior de către colegii săi de serviciu, acest lucru neafectându-l pana cand
jignirile deveneau de nesuportat. Un lucru este revelator aici: câteodată, Akaki le mai spunea „Lăsați-mă în
pace, de ce mă jigniți?” ceea ce le provoca o milă profundă colegilor.

Un tânăr funcționar care a luat exemplul celor cu vechime, jignindu-l pe Akaki, este marcat de aceste cuvinte
demne de milă:

„… și-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simțea prezența altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău.” Atunci,
sărmnaul băiat își acoperea fața cu mâinile și se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă
duritate feroce se ascunde în firea delicată și instruită a nobilimii și – Doamne! – chiar și în el însuși, despre
care cei mai mulți din cei ce-l cunoșteau credeau că este nobil și onest.”

Tânărul acesta este cutremurat de constatare, dar și, mai ales, de faptul că toți funcționarii sunt predispuși
să ajungă la acest nivel de goliciune precum Akaki, ba mai mult: chiar sunt întru atât de goi sub paravanul
plăcerilor și al micilor ieșiri cu care sunt obișnuiți.

Mintea goală a personajului și stilul narativ cuceritor al lui Gogol sunt surprinse foarte bine în următorul
fragment:
 „…chiar dacă s-ar fi uitat pe fereastră, în orice direcție, ar fi văzut tot rândurile sale drepte, curate, scrise
citeț, și doar dacă, nu se știe de unde, ar fi apărut pe umărul său botul unui cal, care tocmai ar fi eliberat prin
nările sale un curent puternic de aer, direcționat spre obrazul lui, numai atunci ar fi putut observa și el că, de
fapt, se află nu în mijlocul unui rând abia terminat de transcris, ci mai degrabă în mijlocul străzii.”

Mantaua reprezintă simbolul agreării sociale și al fățărniciei nobiliare. Faptul că i s-a ros mantaua într-un
asemenea hal este o consecință firească a pasivității sale generale ieșite din comun. Akaki nu este conștient
de asta, încercând să o repare, firește, tocmai pentru că o nouă manta ar costa enorm de mult.

Credits: alice-castiel on deviantart.com

Croitorul ne este prezentat ca fiind o ființă deplorabilă, bețivă, dar totuși pricepută la meseria pe care o
desfășoară. Se dovedește a fi un om înțelegător, stabilind un preț potrivit pentru noua manta a lui Akaki și
lucrând la ea cu cea mai mare atenție. Cu ajutorul croitorilor, nobilimea își întreținea mândria prin
vestimentație. Însușirile sale nu sunt alese întâmplător de către autor, la fel cum și locuința sa ne arată de
unde pornește această mândrie:

„Urcând scara ce ducea spre locuința lui Petrovici, care, trebuie să recunoaștem, era umedă și murdară, de
jos până sus, cu tot felul de lături unsuroase, și pătrunsă de un miros de alcool care îți înțepa ochii, aceasta
fiind, după cum se cunoaște, o caracteristică obligatorie a scărilor întunecate ale caselor din
Petersburg…”

Faptul că mantaua sa veche (poreclită „capot” de către colegii săi) nu mai poate fi reparată constituie o veste
devastatoare pentru Akaki. Totuși, numai gândul că o va avea îl schimbă radical:

„De atunci, însăși existența sa păru mai plină de sens…”

„El însuși deveni oarecum mai viu, chiar și caracterul său păru mai hotărât, deveni un om care își găsise un
scop clar în viață și lupta pentru realizarea lui.”

După lungi sacrificii, Akaki pune în sfârșit mâna pe mantaua sa nouă. Firește, statutul său social este cu totul
schimbat, colegii săi sunt uimiți de noua manta și îl consideră un om demn de toată stima. În mod miraculos
și ciudat în același timp, vestea că Akaki are o manta nouă s-a răspândit printre colegii săi. Mai mult, unul
dintre acestia vrea să organizeze un chef în cinstea lui Akaki (mai degrabă în cinstea noii sale mantale) la
care, fiind personajul principal al serii, acesta trebuia să participe.

Ajuns la chef, totul era neobișnuit pentru Akaki Akakievici, ceea ce era și normal să se
Credits: eilidh on deviantart.com

întâmple. Laudele la adresa mantalei au încetat după puțină vreme. Vrând să plece, acesta își
găsește mantaua pe jos, prăfuită, ceea ce reprezintă un semn premergător dezastrului ce avea să-l
trăiască.

Scena care a precedat tâlhăria la care a fost victimă Akaki reprezintă o capodoperă descriptivă, pregătind
cititorul pentru ce urmează să se întâmple. De altfel, tâlhăria s-a consumat cu relativă ușurință: o
deposedare și o lovitură sănătoasă cu o bucată mare de lemn.

Drumul disperat pe care pășește Akaki Akakievici până la moartea sa în căutarea mantalei dovedește cât
de ineficient și cât de fățarnic este sistemul administrativ rusesc. Poliția este complet inutilă și oarbă,
detectivii așa-zis particulari îți pun mai multe întrebări decât e cazul, zăpăcindu-te și nerezolvând, în fond,
nimic, iar înalții funcționari cu cunoștințe sunt mult prea mândri ca să se coboare la nivelul unui necăjit, fost
faimos. Naratorul îl introduce în acțiune pe un oarecare om important la care Akaki apelează cu sfiala
obișnuită:

„Akaki Akakievici, fiind deja înarmat cu acea stare de sfiiciune bolnăvicioasă obligatorie în astfel de cazuri, se
jenă și mai mult și încercă, atât cât îi permitea dezlegarea limbii, să explice, adăugând mai des decât oricând
interjecția „iată”, că mantaua îi fusese absolut nouă și că, iată, fusese prădat în mod inuman, și că i se
adresează pe această cale, pentru ca Domnia Sa să stăruie pe lângă cunoștințele sale înalte (…) care ar putea
să dispună căutarea mantalei.”

Fiind cu totul distrus de comportamentul umilitor la care a fost supus de către înaltul funcționar, Akaki se
retrage lipsit de speranțe. Se îmbolnăvește grav și în cele din urmă moare. Acest eveniment nefericit trece
prin sufletele oamenilor precum un gând fugitiv la cina luată acum o săptămână. Omul important lasă la
lumină o părticică din compasiunea sa, neștiind că Akaki este mort, trimițând un funcționar la el acasă ca
să-i transmită că, poate, îl va ajuta. Înaltul funcționar se cutremură la auzul morții micului copist, însă până
la urmă o trece cu vederea.

Între timp, sufletul lui Akaki nu isi gaseste pacea deoarece a murit fiind atât de tulburat. Prin urmare, acesta
decide să se arate în fiecare noapte sub forma unei stafii, care îi dezbracă pe toți trecătorii de mantalele lor,
căutând-o pe a sa, indiferent de gradul sau funcția ce o poseda. El devine o reamintire a morții, atât de
urâtă de nobilime.

Frica morții, materializată chiar lângă el, îl determină pe funcționar să-și predea mantaua și să facă drum
întors spre casă, întrerupând o călătorie plăcută spre păcat, acesta având gândul să-și înșele nevasta.
Întâmplarea aceasta îi schimbă viața înaltului funcționar, determinându-l să se comporte mai frumos (și mai
uman, totodată) cu subordonații săi.

Încheiere și părere generală. Dimensiunile nuvelei sunt reduse, astfel încât lectura durează maximum o
oră și jumătate. M-a distrat. M-a relaxat. M-a surprins. Nuvela nu m-a dezamăgit sub nici o formă, la fel cum
nu au făcut-o nici celelalte scrieri ale lui Gogol, lecturate până acum. Fără întârziere (sau cu una acceptabilă),
voi zăbovi și asupra restului operei acestui autor. Până atunci, dragi cititori, vă urez lectură plăcută!