Hyperion - simbol al superioritatii geniului - se indragosteste de o pamanteanca si este gata sa renunte la

nemurire pentru a-si potoli setea de cunoastere si de iubire.Dar in lumea pamanteasca, meschina si
marginita, tentativa lui devine zadarnica
Dragostea Luceafarului pentru fata de imparat simbolizeaza aspiratia sa spre concret, spre cunoastere,
iubirea lor fiind o atractie a contrariilor.
Iubirea Luceafarului pentru fata de imparat se ridica la inaltimea superioritatii spirituale depline, ea nu
cunoaste limite.

El crede ca iubirea poate rezolva problema incompatibilitatii dintre cele doua lumi si este hotarat sa
renunte la nemurire, acceptand ideea sacrificiului total.

"Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege".

Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene concretizeaza conceptia
eminesciana despre iubire, privita ca un ideal superior, ce poate fi realizat numai prin sacrificiu si
devotament. Dorinta lui de a se sacrifica este simbolul dorintei sale spre cunoastere.
Firea titaniana a Luceafarului se evidentiaza mai mult ca oriunde in tabloul trei, in care este prezentata
calatoria sa cosmica spre divinitate si dialogul cu Demiurgul.

Este o atmosfera glaciala, corespunzatoare cadrului cosmic in care este proiectat uluitorul zbor al
titanului, devenit acum Hyperion. In limba greaca "hyper-ion" inseamna "cel care merge deasupra".

Eminescu surprinde mecanica cereasca, legile ce guverneaza universul.
Astfel Hyperion ajunge acolo unde nu exista nici spatiu si nici timp, care incearca sa se nasca "din goluri"
"Porni Luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe.
` Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger ne-ntrerupt
Ratacitor prin ele."

Ipostaza de fulger a Luceafarului sugereaza deplasarea sa pana la limitele creatiei.
Calatorind prin lumile de stele, Hyperion depaseste creatiunea, definindu-si astfel conditia de nemuritor.
El este mai presus de spatiu si de timp, de posibilitatile cunoasterii umane, deci mai presus de moarte. El
este deci forma individualizata a absolutului.
Intr-un limbaj sententios, gnomic, se desfasoara dialogul dintre Hyperion si Demiurg, simbol al
absolutului, al materiei universale superior organizate.
Este un dialog presupus, in care creatorul il aude pe Hyperion fara ca acesta sa vorbeasca.

Impatimit de iubire, Luceafarul ii cere Demiurgului - izvor de viata "si datator de moarte" - sa-l dezlege
de nemurire. Pentru a trai "o ora de iubire" nici sacrificiul suprem nu i se pare prea mare. Intrucat
valoarea unei ore de iubire este mai mare decat nemurirea insasi, putem spune ca intensitatea
sentimentului de iubire atinge apogeul:

"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire".

Dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru "o ora de iubire" este simbolul dorintei de a
primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste - ca mijloc de cunoastere.

Prin faptul ca se simte apasat de legea divina, prin dorinta de a se elibera de ea, prin faptul ca simte
chemarea conditiei umane - care este in afara firii sale - cat si prin intensitatea sentimentelor, Hyperion
este un titan. El simte ca eternitatea il oboseste si de aceea isi doreste dispersarea in haos, stingerea in
repaosul etern:

" Din chaos, Doamne, - am aparut
Si m-as intoarce-n chaos....
Si din repaos m-am nascut,
Mi-e sete de repaos".
Demiurgul incearca sa-l convinga pe Hyperion de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai prapastia
care-l desparte pe el, ca "vecinica minune" nascuta "din forma cea dintai" , de micimea si vremelnicia
muritorilor:
Refuzul Demiurgului de a-l dezlega de nemurire simbolizeaza imposibilitatea obiectiva de a cobori
treptele de organizare a materiei universale.

Ca sa-l convinga, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamant, sa vada ce-l asteapta
acolo.