Caracterizarea fetei de imparat din “Luceafarul” de Mihai Eminescu

Fata de imparat este personajul principal din poemul filozofic “Luceafarul”. Inca din
prima strofa a poemului, poetul ne prezinta portretul fetei. In versul “Din rude mari
imparatesti” este evidentiata originea imparateasca a fetei. De asemenea, versul“o
prea frumoasa fata”, scoate si exprima perfectiunea frumusetii fizice. Totodata versul
“si era una la parinti” scoate in evidenta unicitatea terestra. Fata nu e o fiinta
obisnuita, e un personaj feminin de o frumusete desavarsita cu o multitudine de
calitati. Fata de imparat este o fire romantica si visatoare trasaturi care se desprind
prin caracterizare indirecta. Aceasta tinde spre perfesctiune, iubeste o fiinta
superioara. este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura),
obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand
permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. in
primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer
in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui
fdndr voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe
umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din
adancul oceanului.Ea este indragostita de astrul ceresc a carui iubire ii e impartasita.
Insa iubirea dintre cei doi e imposibila, ei apartinand unor lumi diferite. De aceea ei
nu pot comunica decat in vis. Fiind indrăgostită, ii adresează pentru a treia oară
chemarea, dar de această dată Luceafărul semnifică steaua norocului: „Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează!". La sfarsitul partii intai a poemului fata de imparat dobandeste un nume,
Catalina, ea devenind o pamanteana ca oricare alta. Chiar daca accepta iubirea
pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar: “ O, de luceafarul
din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Acest “dor de moarte” ilustreaza dualitatea
fiintei pamantene, aspiratia specific umana spre absolut , dar si atractia spre dragostea
inaccesibila. Ea apare lipsita de iubirea luceafarul, cautand-si o pereche pamanteana.
Poetul o desparte de Luceafar. Catalin si Catalina, cele doua prenume asemanatoare
seminifica identitatea de a destin a celor doi indragostiti. Desi, banal la inceput, cuplul
celor doi pamanteni, la sfarsit, e infatisat sub ploaia de flori de tei la adapostul
codrului. Catalina renunta la iubirea pentru Luceafar, intalnindu-l pe Catalin, alaturi
de care isi va implini visul de iubire. In finalul poemului, ea va ramane cu nostalgia
astrului ceresc, cerandu-i acestuia sa ii ocroteasca fericirea.
Procedeele artistice utilizate în poem menţionăm: alegoria pe baza căreia este
construit poemul; antiteza structurală; epitetele, cu rol în portretizare; prezenţa
metaforelor accentuează ideea iubirii absolute:„palate de mărgean", „cununi de
stele") imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/
Scăldat în foc de soare'''; comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi
în prezentarea călătoriei cosmice a Luceafărului.
Luceafarul ramane in lumea sa, privata de fericire, accep-tandu-si destinul, menirea
lui eterna, de a veghea asupra lumii, din indepartare. Omul comun este dominat de
instincte, de vointa oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a iesi din sine.
Omul superior, geniul, este dominat de inteligenta, de capacitatea de a iesi din sine, de
a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste, superioritatea lui
copleseste de aceea, el ramane neinteles, fascinand si inspaimantand deopotriva.