Luceafarul , Mihai Eminescu Luceafarul este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice, ca un diamant

fascinant intr-un colier cu multe nestemate pe care le privim si le judecam ca o singura piesa. Este totodaa simbolul unei istorii pe care el o reconstituia poetic in poezia mitului romanesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin ca patos al miscarii cuprins in ideea romanilor. Eugen Todoran. Poemul a aparut in Almanahul Societatii social-literare, Romania Juna in anul 1883. Este inspirat din basmul romanesc Fata in gradina de aur , cules de austriacul R. Kunisch. Eminescu valorifica initial acest basm intr-un poem intitulat Fata in gradina de aur , dar modifica finalul. Urmand substratul folcloric al poemului prin cateva detalii(formula de basm cu care se deschide opera, portretul fete de-mparat, metamorfoza Luceafarului, chemarile magice, reluarea mitului Sburatorului) observam ca lumina interioara a capodoperei se afla in morfologia basmului popular romanesc, cu care s-a identificat, dupa cum insusi marturiseste: Dumnezeul geniului m-a absorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar . Bogdan Duica sustine ca putin i-a dat lui Eminescu basmul, mult, aproape totul i-a dat el basmului. Alaturi de sursele folclorice ale poemului, poetul valorifica surse mitologice si izvoare filozofice- antinomiile dintre geniu si omul comun din filozofia lui Schopenhauer. Astfel Luceafarul este un poem filozofic in care tema romantica a conditiei omului de geniu in raport cu lumea, iubire si cunoasterea capata stralucire desavarsita. Poemul reprezinta o alegorie despre geniu, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale, omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca. Referindu-se la aceasta opera, Eminescu marturiseste: intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste moarte, iar numele lui nu scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc . Problema geniului, dupa cum se poate observa este privita din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care ste capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-I caracterictica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Problematica geniului este filtrata in poem prin miturile si conceptiile filizofice despre nasterea lumii si originea elementelor primare ( conform conceptie lui Platon, la originea lumii se afla Cerul si Pamantul; dupa Hesiod, Hyperion este fiul Cerului, tatal Soarelui si al Lunii). Preluand unele date din mitologie, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci, noi in cadrul contextului. Luceafarul este opera romantica prin teme si motive, dezvaluind tipul eroului de exceptie, al titanului si geniului absolut. Descrierea haosului si intreaga cosmologie eminesciana aseaza viziunea sa poetica in randul marilor creatii romantice universale. Tesatura textului poetic in Luceafarul este sprijinita pe antiteza si contrapunct stilistic, potentandu-se astfel incompatibilitatea dintre cele doua lumi. Romatismul supune genurile si speciile fuziunii. Unii considera opera ca fiind un poem epic, avand unele implicatii dramatice. Altii cred epicul este puternic infestat de liric, caci stilizarea basmului a condus firec la trecerea de la epic la liric, iar personajele sunt voci ale poetului si ipostaze ale eului liric. T. Vianu sustinea ca in Luceafarul asistam la o adevarata lirica a mastilor . Din punct de vedere al speciei literare, Luceafarul reprezinta un poem filozofic in care pastelul, idila, elegia si meditatia reliefeaza, in formule artistice variate, adancimea simtirii si a cugetarii poetice. Dupa cum a spus-o chiar Eminescu, Luceafarul este o meditatie filozofica asupra conditite omului de geniu, caracterizat prin sete de cunoastere si aspiratie sper absolut. Cunoasterea de sine si cunoasterea in general sunt propulsate de sentimentul erotic, erotica fiind in opera cheia de bolta a intregii arhitecturi . In opera regasim si elemente de factura clasica cum ar fi echilibrul compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic. Cele 392 versuri dispuse in 98 de catrene sunt organizate intr-o structura compozitionala armonioasa, sustinuta de cele doua planuri( universal-cosmic si uman-terestru), careconverg unul sper celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri gandite ca entitati diferite in arhitectura ansamblului. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, un timp al visului anistoric, irepetabil: A fost odata ca-n povesti/ Afost ca niciodata . Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de-mparat este realizat prin superlativul absolut de factura populara o prea frumoasa fata , scoate in evident unicitatea terestra. Fata de imparat

reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile: Cum e fecioara intre sfinti /Si luna intre stele propun o posibila dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimi astrale, dar in acelasi timp ii confirma unicitatea. Fata nu e o fiinta obisnuita, e preafrumoasa si se afla mereu in spatii de trecere: feareastra, patul. Primele sapte strofe constituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste de iubire. Atmosfera este in concordanta cu mitologia romaneasca, iar imagaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din contemplatie si visare, in cadru nocturn realizat prin motive romantic: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. Pe de alta parte iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat de constructia simetrica: Il vede azi, il vede mani/Atfel dorinta-I gata aparitia iubirii este sustinuta de mitul Sburatorului, dar miscarile sunt de mare finete si au loc in plan oniric: Si pas cu pas in urma ei/Aluneca-n odaie . Originea zeiasca a Luceafarului si capacitatea lui de a se metamorfoza la chemarea fetei dezvaluie imaginea unui ins de exceptie, situat in afara timpului si spatiului perceput de muritori (in prima intrupare: iar cerul este tatal meu/ si muma-mea e marea , si a doua intrupare: si soarele e tatal meu,/ iar noapte-mi este muma ). In ambele ipostaze Luceafarul are o frumusete care se inscrie in canoanele romantice: par de aur moale , umerele goale ilustrand un chip angelic si parul negru , marmorele brate , ochi mari si minunati sugerand o imagine circumscrisa demonicului. Dar trasaturile Luceafarului sunt interpretate de fata drept semne ale mortii: Lucesti fara de viata/ Caci eu sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-ngheata si ea refuza sa-l urmeze: Dara pe calea ce-ai deaschis/ N-oi merge niciodata! , recunoscand ca nu poate raspunde cu aceeasi intensitate pasiunii lui: Privirea ta ma arde si ca nu-l poate intelege: Desi vorbesti pe inteles/Eu nu te pot pricepe . Daca fata- omul comun nu se poate depasi pentru a se inalta la conditia nemuritoare, Luceafarul- geniul este capabil, din iubire si din dorinta de cunoastere absoluta sa coboare la conditia de muritor, ilustrand superioritatea sa fata de omul de rand: Da, ma voi naste din pacat/Primind o alta lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi sa ma dezlege . Hotararea de jertfa suprema luata de Luceafar vine ca expresie definitorie pentru ipostaza de reou- titan, care traverseaza etape dramatice, specifice patimei spre absolut. Primul tablou este concentrat in stil romantic pe o serie de antiteze, menite sa puna in evidenta incompatibilitatea celor doua lumi: spatiu terestru- spatiu astral, viu- mort, sus- jos, moarte- nemurire, inger- demon, lumina- intuneric. Daca primele 7 strofe ale poemului alcatuiesc o secventa de punere in tema, de sugerare a motivelor, intr-o adevarata uvertura muzicala, urmatoarele 36 de strofe dezvaluie conflictul si incompatibilitatea dintre cele doua lumi. Scena jocului in oglinda si apoi spatiul ingust intr-un ungher , creioneaza un spatiu marginit, asezat intr-un contru orizontal. Pe cand toate semnalizatoarele Luceafarului accentueaza verticale spre nemarginit, pentru a sublinia necontenit contraste de valoare dintre cele 2 lumi incompatibile. Amintirea marii si a cerului accentueaza motivul coborarii. La nivelul structurii stilistice apar elemente de limbaj potrivite atmosferei inalte, pentru a exprima absolutul, alcatuind o suita de metafore revelatoare: Am coborat cu al meu senin , Colo-n palate de margean/Te-oi duce veacuri multe , O, vin in parul tau balai/ S-anin cununi de stele/ Pe-a mele ceruri sa rasai mai mandra decat ele .

Partea a doua a poemului are in centru idila dintre Catalin si Catalina, proiectata in spatiu teluric. Fata de imparat si-a pierdut unicitatea, primind un nume care o transforma in exponentul unei categorii, seamana cu Catalin si il intelege, fiind convinsa de compatibilitatea lor: Te-ai potrivi cu mine . Acest tablou infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre. Daca in prima parte a operei, Eminescu imagineaza dragostea ideala, intangibila la nivel uman, in a doua parte , surprinde dragostea posibila la nivel uman, in limitele aspiratiei lumii contingentului. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului, pentru care motivele si simbolurile romantice erau despreinse din mit, abstracte, exprimand infinitul si eternitatea. Asadar Catalin devine intruchiparea teluricului si a mediocritatii pamantene: viclean copil de casa , baiat din flori si de pripas,/dar indraznet cu ochii . El este stapanit tainic de concret si imediat. Gesturile lui sunt ale unui insetat de voluptati, el reprezinta lumea guvernata de instinct, avand ca scop multiplicitatea. Are ambitii ce tin de orizontul lui ingust, prpriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor. Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar: O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte . Acest dor de moarte ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana spre absolut , dar si atractia spre fiinta inaccesibila. In contrast cu miscarea lenta din spatiul idilei este brusca izbucnire a elanului spre spatiul sideral. Sintagma porni Luceafarul deschide ascensiunea dinamizand tabloul al treilea, care infatiseaza zona pretemporala si prespatiala, mai mult decat originara. Ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a intregului poem prin prezentarea drumului

Luceafarului, un drum al cunoasterii. Aceasta parte poate fi divizata la randul ei in tre secvente poetice: zborul cosmic, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. Zborul cosmic potenteaza intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al cunoasterii absolute. Amplificarea acetui zbor culmineaza cu imaginea Luceafarului ca fulger: parea un fulger nentrerupt/ ratacitor prin ele ; tesea cu recile-I scantei o mreaja de vapaie ; se arunca fulgerator amintind dinamismul luminii, care are rol axiologic in poem, este o pura energie surprinsa in curgerea ei prin timp si spatiu. Motivul zborului cosmic in creatia lui Eminescu inseamna asistenta la faptul demiurgic al creatiei. Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, cu cele mai inlate conceptii faurite de ratiunea omului,(T. Vianu), raportandu-le la timpul eternitatii, iubirea insasi este tratata din aceasta perspectiva. In aceasta parte a poemului Luceafarul devine Hyperion, in viziunea lui Hesiod, fiul Cerului, exponentul lumii celeste. Etimologia numelui hyper-eon, pe easuprea mergatorul, defineste pe eroul eminescian ca simbol al omului de geniu. Eroul este situat intr-un mediu inalt: Eu sunt Luceafarul de sus , epitetul locutional de sus sugereaza constiinta de sine a geniului, orgoliul sau, cuprinderea translucida a propriei altitudini si solitudini spirituale. Hyperion are trasaturile proprii titanului si geniului. D.Popovici sustinea ca: In opera lui, Eminescu da o nota elegiaca temei titaniene . El isi inzestreaza erul nu numai cu atributele cunoasterii rationale, ci si cu mare capacitate afectiva, Hyperion fiind in acelasi timp o forta activa si contemplativa. Firea titaniana a lui Hyperion se desfasoara in calatoria sa si in convorbirea cu Demiurgul, forta supreama a universului. Calatoria lui in spatiul cosmic dezvaluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a concretiza si materializa abstractiile. Acum, vremelnicia si marginirea spatiului terestru, al fetei de imparat, sunt coplesite de infinitul si eternitatea lumii lui Hyperion, ca expresie a setei geniului de absolut. Perceptia vizuala a spatiului se adanceste prin metafora Parea un fulger ne-ntrerupt reliefand zborul vertiginos in haos, elan puternic si capacitatea de a birui spatiul nemarginit. Pentru a reda inefabilul poetul prefera constructiile nominale, substantive cu valoare de metafora-simbol, fiind semn pentru un adanc metafizic: Caci unde-ajunge nu-I hotar/ Nici ochi spre a cunoaste . Sugestia existentei dumnezeirii este realizata in stil sobru si u e nimic si totusi e/ O sete care-l soarbe/E un adanc asemene/ Uitarii cele oarbe . Evocat pentru a masura prin viteza absolutul pasiunii care nu cunoaste hotare, haosul este lasat in urma: El zboara gand purtat de dor/ Pan piere totul, totul . Spatiul infinit parcurs de Luceafar este de fapt metafora plastica a dorului, a setei de implinire prin iubire. Rugaciunea lui Hyperion, adresata lui Dumnezeu, de afi dezlegat de povara nemuririi, are virtuti imnice si tensiune dramatica puternica: Reia-mi al nemuririi nimb/si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire . Constantin Noica observa ca aspiratia lui e imposibila, caci el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce la haos. Demiurgul nu-I poate oferi moartea pentru ca astfel ar produce moartea lumii, ceea ce ar coincide cu negarea de sine . Astfel Luceafarul este convins de Demiurg sa ramana in centrul inflorit cu sori si sa nu se prabuseasca pe pamant unde ar ramane intemnitat in ciclul existentei (Roza del Conte). Sub cupola centrala a poemului- intalnirea lui Hyperion cu Demiurg- se consuma dramatismul conflictului dintre teluric si astral. Aici are loc eliberarea Luceafarului prin cunoasterea de sine. Confruntarea este ca un inceput de definitie a celor doua esente antinomice, eternitatea si efemerul: Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ sinu cunoastem moarte . Genialitatea este vazuta in conditia ei nemuritoare, al carei destin nu este contemplatia, ci creatia, in tim ce omul se afla sub puterea unui destin implacabil, caruia nu I se poate sustrage: Parand pe veci a rasari,/Din urma noaptea-I paste/Caci toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se naste . Demiurgul pastreaza pentru final argumentul infidelitatii fetei, dovedindu-I inca o data Luceafarului superioritatea sa, si in iubire, fata de muritoarea Catalina: Si pentru cine vrei s mori?/ Intoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta . Partea a patra este construita simetric fata de prima prin interferenta celor doua planuri: terestru si cosmic. Idila Catalin- Catalina are loc intr-un spatiu romantic, specific eminescian : sub sirul lung de mandri tei , sub lumina blanda a lunii. imbatata de amor , Catalina mai are inca nostalgia astrului si-I adreseaza pentru a treia oara chemarea, de data aceasta modificata, Luceafarul semnificand pentru ea steaua norocului: Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/Patrunde-n codru si inn gand/ Norocu-mi lumineaza. Eliberat de patima iubirii, Hyperion isi pronunta cu detasare izbavirea: Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ci eu in lumea mea ma simt / nemuritor si rece. Antiteza pronumelui la persoana I singular cu cel la persoana a II-a plural simbolizeaza in chip de concluzie esenta conflictului intre etern si efemer. Finalul poemului deschide perspective de renuntare si resemnare cum au spus unii, ci dimpotriva, de inalta activitate creatoare, cu valoare suprema si ca o chemare mistuitaoer ce o traieste omul de geniu.

Antiteza dintre cele doua lumi este sugerata, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, realizata prin distributia consoanelor si vocalelor. Muzicalitatea elegiaca, mefitativa, este data si de particulariatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata. La nivel morfologic, dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate. Ceea ce impresioneaza este faptul ca intregul arsenal de fapte si idei, de ganduri si trairi intense, caracteristice unui temperament romantic, sunt organizate intr-un sistem riguros de semne si linii simetrice,de limpezime, concizie si srictalizare perfecta in limbaj poetic. La nivelul limbajului se observa frecventa minima a neologismului si o preferinta pentru fondul arhaic al vocabularului. Cu o extraordinara capacitate de ainvesmanta cugetarea in cuvantul ceexprima adevarul , cel mai mare creator de limba poetica romaneasca confera textului expresivitate, prin asocieri lexico-semantice inedite. Substanta stilului este metaforica. Prin simplificare si scuturare a podoabelor , cum scrie T. Vianu, eminescu a infaptuit cea mai inalta forma artistica a limbii nationale. Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul armonizeaza teme si motive romantice, elemente de imaginar poetic si procedee stilistice cultivate de poet, simboluri ale eternitatii, mortii si temporalitatii, vietii. Asa cum remarca T. Vianu: Luceafarul este o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care Eminescu le-a produs mai inainte. Daca prin absurd ar dispare intreaga opera eminesciana si ar ramane doar Luceafarul, am putea reconstitui intregul ansamblu.