Eseu structura: argumentarea caracterului romantic al unei poezii.

"Luceafarul" de Mihai
Eminescu

Curent literar manifestat pe plan european, in prima jumatate a secolului al XIX-lea,

romantismul imp 313b19d une primatul sentimentului si al fanteziei creatoare, subiectivitatea,
fascinatia misterului, interesul pentru folclorul local si mituri, preferinta pentru anumite motive
literare si teme. Creatia eminesciana valorifica in mod original particularitatile romantismului,
utilizand un timbru aparte in poemul-sinteza "Luceafarul", inceput in anul 1870 dar publicat in
1883, in a doua etapa, din punct de vedere cronologic, a creatiei eminesciene, "perioada
scuturarii podoabelor" cum o numeste Tudor Vianu, perioada caracterizata prin expresivitatea
limbajului si prin ideile filozofice cu accente pesimiste, de ironie, de revolta.

Viziunea romantica este data de tema, de motivul luceafarului, de structura, de amestecul

genurilor, de lirism si stil. Astfel, unul din argumentele ce demonstreaza caracterul romantic al
poeziei "Luceafarul" e dat de tema reprezentata de relatia geniu-societate. Problema geniului este
privita de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este
accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se
depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si
ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul
de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai. Puterea de
sacrificiu a omului geniu in numele implinirii idealului absolut este ilustrata in acest poem de
intensitatea sentimentului de iubire care duce la renuntarea la nemurire. Luceafarul formuleaza
sintetizator diferenta care-l separa de fata de imparat: "eu sunt nemuritor/ Si tu esti muritoare",
dar din iubire accepta supremul sacrificiu cerut de fata, prin aceasta afirmandu-si superioritatea.
Daca fata, omul comun, nu se poate inǎlta la conditia de nemuritor, Luceafarul,geniul, este
capabil, din iubire, sa accepte conditia de muritor: "Da, ma voi naste din pacat/ Primind o alta
lege,/Cu vesnicia sunt legat,/Ci voi sa ma dezlege" Poemul romantic, construit pe tema destinului
omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila acestuia
"Luceafarul" este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o
cu sete nespusa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire.

Motivele literare existente in poem, justifica la randul lor caracterul romantic al poeziei
"Luceafarul", motivul dominant fiind cel al Luceafarului. Acesta este validat ca simbol al fiintei
superioare, al geniului, beneficiind de o valenta dubla. Bivalenta eroului Luceafar-Hyperion
impune o structura bipolara, de stricte simetrii ale poemului, avand ca sursa gandirea kantiana,
adica eroul se va ipostazia intr-o infatisare sau alta dupa cum priveste. Astfel, fata intoarsa spre
pamanteni este fata pe care acestia o vad prin prisma simturilor lor, si pe care o numesc Luceafar,
reprezentand fanicul dupa cum spunea L.Blaga, iar fata ascunsa simturilor umane, stiuta doar de
Demiurg, Hyperion, reprezinta numenul, esenta, cripticul, Luceafarul fiind capacitatea
nemasurata de iubire, iar Hyperion capacitatea de cunoastere filozofica specifica divinitatilor.
Intruchiparile Luceafarului, inger si demon, au la baza motivul ingerului cazut, ambele fiind
realizate printr-o regresiune spre matricile originare si printr-un zbor in jos, Luceafarul sfidandu-
si pozitia prestabilita. Motivul visului este elementul de cod romantic ce faciliteaza intalnirea
dintre Luceafar si fata de imparat, acestia fiind doi reprezentanti a doua lumi diferite. Luceafarul
se apropie de fata prin intermediul oglinzii ce prefigureaza motivul specular "Si din oglinda
luminisi/ Pe trupu-i se revarsa". Oglinda, asociata motivului dublului, este un reflex al
macrocosmosului in microcosmos. Astfel, sufletul fetei reflecta prin intermediul oglinzii un
element al cosmosului infinit si aspiratii spre universal, spre depasirea propriei conditii. Un alt
motiv este cel al zburatorului, prefigurat de cuvinte din campul semantic al ignicului, "Tesand cu
recile-i scantei/O mreaja de vapaie". De asemenea, in strofa "Ei numai doar dureaza-n vant/
Desarte idealuri-/Cand valuri afla un mormant,/ Rasar in urma valuri," se valideaza motivul
"fortuna labilis", imaginea valurilor sau a stelei cu noroc ca semne ale fragilitatii umane, fiind o
constanta a liricii eminesciene. Nu lipseste motivul serii "in orisicare sara", motiv des intalnit in
opera eminesciana, acesta fiind un semn al nocturnului, al asteptarii, marcand un moment de
trecere, un timp care face posibila consonanta dintre planul teluric si cel cosmic, moment specific
romantismului, un timp al abolirii limitelor dintre real si ireal, teluric si astral.

Interferenta genurilor, o constanta a romantismului, genereaza profunzime textului si infuzeaza

continutului semantic o apertura deosebita cu posibilitati variate de interpretare precum o poveste
de iubire, o alegorie pe tema geniului, o poezie cu viziune simbolica, epicul fiind validat de firul
epic, liricul validat de proiectia lirica si filozofica iar dramaticul fiind validat de succesiunea de
scene in care dialogul este elementul constituiv.

O alta constanta a romantismului in poezia "Luceafarul" este reprezentata de lirism. Acesta este
un lirism neexprimat narativ dramatizat, cu eul liric in postura unui regizor ascuns "Dieu cache"
care manevreaza teihoscopic totul, dar si un lirism al mastilor, poetul enuntand idei personale,
dar purtand o alta fata, el aflandu-se astfel din acest punct de vedere si in postura unui "Drag
queen". Dacǎ se ia in calcul posibilitatea celei de-a cincea voci, atunci, pentru strofele 58-62 se
manifestǎ un lirism exprimat subiectiv cu eul liric individualizat.

Severa reductie a figurilor de stil, poezia apartinand etapei "scuturarii podoabelor" cum spunea
T.Vianu, reprezinta un alt argument ce demonstreaza caracterul romantic al poeziei "Luceafarul".
Se observa operarea cu precadere la nivelul metaplasmelor, dominand aliteratia precum cea din
versurile "Si tainic genele le plec,/Caci mi le umple plansul", si la nivelul metataxelor, unde
domina inversiunea precum " Aminte sa-si aduca", si ingambamentul ca "Langa fereastra, unde-n
colt/ Luceafarul asteapta." Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore,
precum "Caci tu izvor esti de vieti/Si datator de moarte" aceasta sugerand omnipotenta
creatorului, metafora "O ora de iubire", metafora a limitarii, a sublimarii "noptii bogate" din
textele de tinerete, vizand un timp limitat, fiind echivalent cu intreaga existenta, dar nu ca durata
ci ca intensitate, si simboluri precum cel al Luceafarului, al ferestrei, un simbol al portii intre
doua lumi: teluric si astral sau real si ireal, simbolul cercului ca definitoriu unei lumi a formelor
perfecte.Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia a doua planuri, cosmic si terestru, de
fapt confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun.
Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri
interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru,
iubirea dintre Catalin si Catalina, iar partea a treia este consacrata planului cosmic ce prezinta
cǎlǎtoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul.

Un alt argument ce demonstreaza caracterul romantic al poeziei "Luceafarul" este reprezentat de

limbaj. Acesta este un limbaj pur, natural, accesibil, cu o frecventa covarsitoare de cuvinte de
origine latina. Eminescu obtine efecte poetice surprinzatoare prin schimbarea valorilor
gramaticale ale unor termeni din fondul stravechi si statornic al vocabularului, "De greul negrei
vesnicii/Parinte ma dezleaga" sau chiar prin folosirea unor forme arhaice, cum ar fi lexemul
"crezamant", sinonim invechit pentru "incredere". Se observa o frecventa minima a
neologismelor, cele mai frecvente neologisme fiind "sfera", "ocean", "haos". De remarcat ca in
strofele 57-62 este restransa o singura replica, cea a fetei. In cadrul aceleiasi replici, sunt
prezente doua registre stilistice. Astfel, in strofa 57 se intalneste un registru popular fiind folosite
sintagme precum "acu-i acu", acestea vizandu-l pe Catalin, iar in strofele 58-62 se intalneste un
registru solemn, metaforic, uneori incarcat conotativ, cuvinte vizandu-l pe Luceafar. Asocierea
celor doua registre stilistice poate viza dualitatea fiintei umane, precum apolinic si dionisiac,
inger si demon, bine si rau, in fiecare om zacand un zeu asasinat, dar si un demon activ. Entitatea
fata de imparat-Catalina dispune de o tendinta permanenta spre absolut, dar se resemneaza cu
mediocritatea. De asemenea, diferenta neta dintre cele doua registre lexicale integrate unei
aceleiasi replici ar putea valida pentru strofele 58-62 o a cincea voce lirica prezenta in poem, cea
a poetului care vizualizeaza teihoscopic intreaga poveste.

Inspiratia din folclor reprezinta un alt argument ce demonstreaza caracterul romantic al poeziei
"Luceafarul". Hipotextul folcloric il reprezinta basmul "Fata in gradina de aur" cules de
austriacul Richard Kunisch, in timpul unui voiaj in Tarile Romane. Un alt element folcloric
grefat in text este motivul zburatorului "mostenit din zestrea preistorica a indo-
europenilor",dupa cum spunea Ivan Evseev.

La nivelul prozodiei, Eminescu gaseste forma cea mai potrivita, preluand cumva metrica doinei,
dar sub semnul profund al meditatiei filozofice, alternarea perioadelor iambice de opt cu cele de
sapte silabe realizand muzicalitatea poeziei.

Pornind de la interpretarea pe care o da poemului Eminescu insusi, intr-o nota pe marginea

unui manuscris:"In descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul K.Kunisch povesteste
legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca
geniul nu cunoaste nici moartea si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe
pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-
are nici noroc", "Luceafǎrul" poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a conditiei
geniului in antiteza cu omul comun. Poemul se inscrie astfel in estetica romantica prin temǎ, prin
motivele literare, atitudinile romantice, elementele de imaginar si de limbaj specifice scriitorului.