Luceafărul

de Mihai Eminescu
 Introducerea

Romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de încredere în raţiune şi în reguli promovat de

clasicism, militând pentru libertatea creaţiei şi a imaginaţiei. Ideologia literară romantică încurajează amestecul de genuri,
specii şi stiluri, spontaneitatea, sensibilitatea, evadarea din realitate, explorarea spaţiilor exotice, a istoriei şi a folclorului, dar
şi cultivarea antitezei sau a unor specii lirice precum meditaţia şi elegia. Totodată, romantismul este atras de teme şi motive
precum iubirea ideală, natura, istoria, geniul, moartea, noaptea, luna, visul, demonul sau femeia angelică.
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii române, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca
Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl consideră ”poet în toată puterea cuvântului”,
intuindu-i geniul și promovându-l în cadrul cenaclului de la ”Junimea” și în revista ”Convorbiri literare”. Opera eminesciană
reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive romantice cu elemente autohtone,
care ilustrează specificul național. Publicat în 1883, Luceafărul este o capodoperă ce a fost considerată o sinteză a tuturor
categoriilor lirice eminesciene și este interpretată în mod obișnuit drept o alegorie a condiției geniului în lume.
Reper 1: Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă/orientare tematică, într-un curent cultural/literar

Viziunea despre lume din acest poem este tipic romantică și este redată prin intermediul temei, al structurii, al
motivelor literare, precum și prin prezența unor trăsături stilistice specifice romantismului, cum ar fi comparațiile ample,
antiteza sau amestecul de specii și de genuri literare. O primă dovadă a viziunii romantice este tema principală a poemului,
aceasta fiind condiția și destinul omului de geniu într-o lume mărginită și meschină, incapabilă de a-l înțelege și ostilă acestuia.
Acestei teme i se subordonează tema iubirii imposibile și a cosmogoniei, ilustrate prin motive specifice acestui curent literar:
motivul oglinzii și al visului, motivul ferestrei și al nopții, al lunii și al stelelor, motivul mării, al zborului cosmic, al îngerului și
demonului sau al cuplului adamic.
Un alt element de factură romantică este reprezentat de geneza acestui poem, inspirat din basmul Fata în grădina de aur,
la care se adaugă izvoare mitologice (mitul zburătorului) sau filosofice (opera lui Schopenhauer, filosofia greacă, cea indiană
sau cea creștină). Ideile generate de aceste izvoare se referă la raportul dintre omul comun și cel de geniu, originea universului,
principiul unității întregii creații ori noțiunea de păcat originar. Această bogăție de surse de inspirație corespunde, la nivel
compozițional, amestecului dintre cele trei genuri literare și al unor specii precum basmul, idila, pastelul, elegia sau meditația
filozofică. Unind elemente care aparțin celor trei genuri literare – liric (intensitatea emoțională a poemului), epic (firul narativ,
personajele), dramatic (dramatizarea prin dialog, conflictul central) – înglobând teme și motive din întreaga creație
eminesciană, scrierea relevă, în esența ei, imaginarul poetic eminescian grefat pe o profundă meditație de factură filosofică
asupra condiției omului de geniu.
 Reper 2: Analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj semnificative pentru textul poetic ales
Ca structură, poemul se bazează pe antiteza romantică, ceea ce duce la apariția mai multor opoziții: terestru-cosmic, uman-
supranatural, real-ireal, superior-inferior, într-o compoziție clasică, cu patru tablouri construite pe ideea cuplului și pe alternanța spațiilor. Primul
tablou cuprinde 43 de strofe și prezintă iubirea fantastică dintre o preafrumoasă fată și o ființă nemuritoare, Luceafărul. După o dublă întrupare,
angelică și demonică, determinată de chemarea ritualică a fetei, ființa astrală merge la creatorul său pentru a fi dezlegat de nemurire, întrucât
fata refuză să renunțe la condiția umană și să-l însoțească în lumea veșniciei. Partea a doua urmărește idila terestră dintre fata din rude mari
împărătești, numită în mod simbolic Cătălina, și pajul Cătălin, băiat din flori și de pripas. Asemănarea de caracter dintre cei doi anulează
diferența de statut social, iar fata va accepta, până la urmă, pledoaria lui Cătălin pentru o dragoste lumească, pe măsura condiției lor de muritori.
În partea a treia suntem martori la călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și la convorbirea cu Demiurgul, pe care îl roagă să îl dezlege de
nemurire, convorbire ce are loc în veșnicie și în infinitul spațial, unde nu-i hotar și unde vremea-ncercă în zadar/ Din goluri a se naște. Devenit
Hyperion, acesta este refuzat de creatorul său deoarece s-ar distruge echilibrul universal și pentru că oamenii, a căror condiție o dorește, sunt
efemeri și schimbători. În tabloul al patrulea se revine la planul terestru, Luceafărul fiind martor la idila cuplului Cătălina-Cătălin, a căror
identitate poetul o sugerează prin sintagmele doi tineri singuri și doi copii,/ Cu plete lungi bălaie. Dezamăgit și acceptându-și condiția de ființă
nemuritoare, după ce traversase o scurtă criză adolescentină (G. Călinescu), astrul refuză a se mai întrupa pentru a lumina norocul fetei, optând
pentru nemurire și singurătate impasibilă: Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.
De asemenea, de factură romantică este și compoziția poemului, una simetrică, realizată prin alternarea planurilor cosmic (tabloul
întâi și al treilea) și terestru (tablourile al doilea și al patrulea), care simbolizează elementul universal-veșnic, pe de o parte, și pe cel uman-
efemer, pe de altă parte. Așa se explică și natura duală a unora dintre personaje, mai ales a celor care apar în tablouri diferite: Luceafărul-
Hyperion, fata de împărat-Cătălina. Cătălin apare doar în postura de ființă muritoare și reprezintă prototipul îndrăgostitului etern, aparținând
unei lumi care își cunoaște și își acceptă limitele, iar Demiurgul este creatorul tuturor lucrurilor (părinte), fiind prezent doar în tabloul cosmic.
Cătălin se află în opoziție cu Luceafărul, deosebindu-se prin origine, prin concepții și prin simbolistica sa în planul poemelor. Dualitatea
Luceafărului și a fetei de împărat se datorează încercării lor de a-și descoperi propriile esențe. Astfel, Luceafărul devine Hyperion abia atunci când
conștientizează natura sa eternă, iar fata devine Cătălina când își dă seama de propria neputință, de limitele impuse de condiția sa muritoare
aspirației către absolut: În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe.
 Reper 3: Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat

Această natură duală a personajelor se întâlnește și în ilustrarea temei iubirii văzute antitetic, în manieră
romantică, în două ipostaze: iubirea ideală și cea pământeană. În primele două tablouri ale poemului se regăsesc două
secvențe care ilustrează această opoziție, manifestată preponderent la nivel declarativ, prin dialog. Astfel, în episodul feeric al
întâlnirii în vis și în oglindă dintre fata de împărat și Luceafăr, cea care își asumă rolul activ este fata, care îl invocă, adresându-
i-se ca unei ființe superioare: Cobori în jos... sau O, dulce-al nopții mele domn. Cele două întrupări succesive nu reușesc să o
convingă pe fată să accepte însoțirea cu Luceafărul în lumea lui eternă din cauza înfățișării stranii, care subliniază discrepanța
dintre ei (Căci eu sunt vie, tu ești mort), dar, mai ales, din cauza imposibilității dialogului. Fata se declară incapabilă de a
înțelege semnificația invitației astrului: Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe.
În schimb, dialogul cu Cătălin este inițiat de băiat, iar registrul lexical în care comunică cei doi le subliniază
compatibilitatea. De altfel, aura de unicitate și de spiritualitate a fetei se deconstruiește, în primul rând, la nivel lingvistic: Da’
ce vrei, mări, Cătălin?/ Ia dut’ de-ți vezi de treabă! Conștientă ea însăși că visul de luceferi este irealizabil, acceptă jocul
seducției și învață mai ușor iubirea convențională. Semnificativ este faptul că, neputând să acceadă la absolutul iubirii, devine
ea însăși idealul lui Cătălin, spiritualizat prin iubire în ultimul tablou și care i se adresează fetei într-o manieră care amintește
de fata de împărat din primul tablou: Și deasupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/ Căci ești iubirea mea dentâi/ Și visul
meu din urmă.
 Concluzia

În concluzie, Luceafărul lui Mihai Eminescu rămâne o capodoperă a romantismului și a literaturii române prin
bogăția de semnificații și prin profunzimea viziunii poetice, iar forma limbii literare, cizelată de un lung travaliu poetic, a
devenit un punct de referință pentru dezvoltarea întregii literaturi posteminesciene, așa cum anticipa Titu Maiorescu în
articolul publicat la moartea poetului.