Iona

de Marin Sorescu
 Introducere
Teatrul modern renunță adesea la distincțiile dintre specii. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale
se manifestă, între altele, prin preferința pentru absurd și parabole, alăturarea comicului și a tragicului, inserția
liricului în text, valorificarea miturilor, apariția personajului-idee, lipsa conflictului sau încălcarea succesiunii
temporale a evenimentelor.
Subintitulată tragedie în patru tablouri, piesa Iona, publicată în 1968 și inclusă în volumul Setea muntelui
de sare, este una dintre piesele ce alcătuiesc o trilogie a condiției umane, alături de Matca și Paracliserul. Titlul
trilogiei devine o metaforă a setei de absolut a ființei umane, a căutării spirituale, a setei de cunoaștere, de adevăr,
de libertate și demnitate, pentru a găsi ieșirea din labirintul absurdului existenței cotidiene. Pornind de la episodul
biblic referitor la prorocul Iona, Sorescu realizează o meditație asupra condiției umane și a identității, pusă pe
seama unui personaj unic, care se dedublează tocmai pentru a-și masca singurătatea.
 Reperul 1: evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea operei într-un curent literar sau într-o perioadă
Sursa directă a piesei o constituie mitul biblic al profetului Iona: însărcinat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în
cetatea Ninive, căci păcatele omenești ajunseseră până la cer, el se răzgândește și fuge spre Tarsis cu o corabie. Dumnezeu
provoacă o furtună, iar corăbierii își dau seama că aceasta se petrece din pricina lui Iona și îl aruncă în mare, unde este înghițit de
un chit; Iona se pocăiește după trei zile și trei nopți petrecute în pântecul balenei, apoi este iertat de Dumnezeu și scos la liman
pentru a-și îndeplini misiunea. Episodul biblic este doar un pretext, mitul este destructurat și recompus în mod original. Spre
deosebire de Iona din parabolă, cel din piesă nu este vinovat de nimic și se află de la început în gura peștelui. Îmi vine a spune că
Iona sunt eu (...) Iona este omul în condiția sa umană, în fața vieții și a morții. (Marin Sorescu). Se pot găsi ecouri din filosofia lui
Nietsche (Singurătatea m-a înghițit ca o balenă), a scrierilor marilor reprezentanți ai existențialismului în literatură și filosofie: Albert
Camus, Jean-Paul Sartre, Eugen Ionescu, Martin Heidegger, Emil Cioran.

Formula dramatică este inovatoare: tragedia în patru acte (tablouri) este scrisă sub forma unui monolog dialogat
(solilocviu). Iona se scindează în mai multe voci, mai multe ipostaze: Iona pescarul (omul pragmatic), Iona ghinionistul, Iona
visătorul (vrea să prindă peștele cel mare), Iona – căutătorul, Iona victima (omul captiv, victimă a determinării), Iona ascetul (în
tabloul IV poartă barbă ascuțită ca a unui schivnic), Iona luptătorul (se opune absurdului), Iona arheul (reface, simbolic, istoria
omenirii), Iona iluminatul (răzbate la lumină în final). Chiar dacă existența în scenă a unui singur personaj poate părea
surprinzătoare, ea nu este neapărat neobișnuită, căci, asemeni majorității dramaturgilor moderni, Sorescu își construiește piesa în
răspăr cu regulile teatrului clasic/tradițional, renunțând, în primul rând, la convențiile de limbaj și de comportament ale acestuia. El își
obligă personajul să se dedubleze, să se plieze, să se strângă după cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice.
Consecințele sunt dispariția conflictului și a intrigii și plasarea acțiunii în planul parabolei. În mod evident, nimic din ceea ce se
întâmplă pe scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind, în fond, o parabolă a căutării spirituale a individului, a drumului
complicat și dureros către iluminare. Toate gesturile eroului, indicațiile de regie, decorul, totul trebuie înțeles în cheie simbolică.
Astfel, atitudinea bazată pe eschivă și pe adaptare se va schimba abia în finalul piesei, când Iona descoperă calea către lumină.
Aceasta nu duce, așa cum crezuse până atunci, în afară, ci se află în direcția opusă, înăuntrul nostru: Trebuie s-o iau în partea
cealaltă. ...E invers. Totul e invers. Iluminarea aflării soluției este însoțită de gestul simbolic al spintecării propriei burți, care nu
trebuie înțeles ca o sinucidere, de vreme ce nimic din text nu se manifestase în planul realității, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar
aceasta se află în sine.
 Reperul 2: Analiza, la alegere, a două componente de compoziţie şi limbaj, semnificative pentru opera studiată (subiect, conflict, perspectivă narativă, limbaj artistic etc.)

Piesa este alcătuită din patru tablouri, așa cum este menționat în subtitlu, are un singur personaj și doi figuranți,
Pescarul I și Pescarul II. Modul de expunere este solilocviul, numit şi monolog dialogat, în care individul vorbeşte cu dublul
său. Autorul intervine, în mod direct, în didascalii, oferind explicații asupra problematicii piesei. Ca orice om foarte singur,
lona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări și își răspunde, se dedublează şi se «strânge» după cerințele vieții sale
interioare. Se remarcă stilul colocvial, dezinvolt al personajului, îmbinat însă cu pasaje lirico-poetice și meditative, cu
limbajul gnomic („Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”); limbajul este caracterizat prin umor (umorul
negru), oralitate, ironie, autoironie, cultivarea paradoxului, a absurdului, a parabolei, prin care sunt abordate, în formă
metaforică și simbolică, adevăruri și concepte esențiale pentru condiția umană.

lona este personajul principal al dramei omonime, conturat în mod simbolic, prin tehnica inovatoare a
solilocviului. Motivul dublului cu care acesta dialogheazå permanent se conturează astfel ca o modalitate de a-şi înfrunta
destinul prin comunicare. Pornind de la personajul biblic, dramaturgul conturează un personaj însingurat, idealist, dornic de
a interacționa cu alți oameni, dependent de comunicare. Aventura sa inițiatică este, de fapt, o perpetuă căutare a sinelui, a
identității pescarului ghinionist, care, deşi îşi acceptă soarta, nu o agreează, dorindu-şi să renască mereu. Prima ipostază a
personajului este aceea de pescar ghinionist. Pescuitul in acvariu, o simulare a vocației, denotă o conştiință personală a
ratării, dar care nu afectează dârzenia personajului de a pescui în continuare, de a căuta o ieşire din impasul existențial în
care se află. Fascinația pe care o exercită marea asupra sa relevă un individ sensibil, cu disponibilitate sufletească, iubitor
de frumos, capabil de a gândi metaforic lumea asemănată cu undele apei, pe care o priveşte, având nostalgia absolutului.
A doua ipostază a personajului este aceea de individ captiv, care îşi păstrează însă optimismul, concretizat în speranța
unei eliberări. Aventura inițiatică debutează prin instaurarea întunericului, prilej de luminare interioară, de luare în stăpânire
a sinelui, dar și de asociere sugestivă cu viața intrauterină a individului, aflat în starea de grație a ocrotirii materne
absolute. lona porneşte cu teamă în aventura inițiatică, iar logosul este cel care îl însoțeşte pe tot parcursul călătoriei către
sine. Dorința acerbă de comunicare nu-l părăseşte nicio clipă, fiind o modalitate de refulare a eşecului existențial.
Solilocviul demonstrează capacitatea intelectuală superioară a personajului, care tratează probleme filosofice variate într-o
manieră firească, gândurile înlănțuindu-se în mod spontan, dar coerent.
Reperul 3: prezentarea modului în care tema se reflectă în opera studiată prin comentarea a două secvențe narative semnificative

După mărturisirea autorului, piesa tratează tema singurătății, a alienării omului modern, a lipsei de
comunicare: am vrut să scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur. Tema este cea a condiției omului în
univers, a omului modern în raport cu societatea de care se simte înstrăinat și cu sine însuși. Sunt puse în
dezbatere teme precum viața, moartea, sensul existenței, raportul individ-colectivitate, individ - istorie, individ -
propriul sine sau limitele cunoașterii.
Iona este omul prins, fără voia lui, într-o capcană din care încearcă să scape. Dar conștientizarea propriei
condiții și, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluție de salvare nu vin de la sine. La început, omul
ignoră pur și simplu pericolul: Scena e împărțită în două. Jumătate reprezintă o gură imensă de pește. Iona stă în
gura peștelui, nepăsător. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peștelui uriaș. Apoi, odată ce
dezastrul s-a produs, încearcă să se adapteze, să-și demonstreze sieși că viața merge mai departe, la fel de normal
ca până atunci. Revolta și, apoi, ideea căutării se insinuează mult mai târziu în mintea lui. Primele sale acțiuni sunt
mai degrabă rodul unor impulsuri de moment, decât niște acte raționale, căci, asemenea oricărui individ prins într-o
capcană, el se zbate, pur și simplu, să scape.
În același sens, micul acvariu din primul tablou, aflat lângă Iona și pe care el îl ignoră, este o reprezentare
și, totodată, un avertisment despre inconștiența cu care se comportă ființa umană în fața iminentei produceri a unei
situații-limită. Lumea peștișorilor este un acvariu, în fond o închisoare, dar ei dau veseli din coadă, părând a se fi
adaptat pe deplin la situația anormală în care se află. Este ceea ce va face și Iona, odată înghițit de gura imensă de
pește, pe care, nepăsător, o ignorase atâta vreme. Gestul său disperat din finalul primului tablou, când încearcă să
oprească fălcile care se încleștează scârțâind groaznic, vine prea târziu, iar strigătul zadarnic, Ajutoooor!, este o
confirmare. Dar odată ajuns prizonier, el va încerca să se adapteze, să-și demonstreze sieși că, de fapt, e liber să
facă ceea ce dorește.
 Concluzie
Piesa „Iona” de Marin Sorescu rămâne una dintre cele mai importante realizări ale dramaturgiei românești
postbelice, prin profunzimea mesajului și prin originalitatea mijloacelor dramatice folosite. Teatrul său se înscrie într-
o direcție care urmărește emanciparea de convențiile teatrului tradițional și a fost adeseori comparat cu cel al lui
Samuel Beckett, unul dintre promotorii teatrului absurdului, atât în ceea ce privește inovațiile legate de respingerea
elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor, cât și în privința experienței așteptării, a chinului și a
agoniei de a exista într-o lume pustie.