Iona

de Marin Sorescu

După teatrul expresionist al anilor 20 şi după acela epic, al anilor 30-40, tendinţa
principală în opera dramatică europeană a fost aceea spre poetic. Marin Sorescu urmează pe
Eugen Ionesco şi Samuel Beckett, fără a le repeta maniera ş cu atât mai puţin filosofia. Opera
dramatică „Iona” de Marin Sorescu a fost publicata în 1968 în revista „Lucefărul”şi apoi
inclusă în trilogia “Setea muntelui de sare” (dorinţa de a atinge absolutul a fiinţei superioare)
alături de „Paracliserul” şi „Matca”, ilustrandu-se, în acest sens, trei dintre miturile
fundamentale: mitul profetului Iona, mitul jertfei pentru creaţie, mitul potopului. Punctul de
plecare al construcţiei dramatice este doar un pretext, asemanarea fiind doar la suprafaţă -
pescarul Iona este de la început în „gura pestelui”, el nu săvârşeşte niciun păcat pe care să-l
ispaşească – valorificarea şi reinterpretarea miturilor constituindu-se într-o particularitate a
teatrului modern.
De asemena, dispariţia limitelor de timp şi spatiu, care în dramaturgia clasică se
impunea cu rigurozitate, reprezintă o altă trăsătură. În piesa lui Sorescu, atât spaţiul, cât şi
timpul sunt înfăţişate metaforic: două elemente spaţiale antitetice: marea care simbolizează
nemărginirea, infinitul şi burţile peştilor - captivitatea, limitarea, contribuie la delimitarea
simetrică a tablourilor. Astfel, tabloul I şi tabloul IV se desfăşoara „în afară”, iar tabloul II şi
tabloul III „înăuntru”. Nici reperele temporale nu sunt bine determinate, e un timp vag, al
cunoaşterii de sine, trecerea fiind marcată de un aspect fizic al personajului: barba.
„Iona” este o parabola a cărei temă este singuratatea (insingurarea fiinţei umane), după
cum însuşi autorul mărturiseşte: „Am vrut să scriu...despre un om singur, nemaipomenit de
singur”, ce nu mai respectă structura specifică textului dramatic (acte,scene,tablouri). Este
subintitulată ”tragedie în patru tablouri” cu un singur personj: pescarul Iona al cărui vis era de
a prinde peştele cel mare, ceilalţi doi pescari: Pescarul I, Pescarul II sunt doar simpli figuranţi.
Renunţând la conventiile de compoziţie ale textului dramatic - acţiune, dinamism, dialoguri
care determină evoluţia acţiunii - piesa lui Marin Sorescu este o metaforă a destinului uman,
după cum afirmă autorul: ”Îmi vine să spun că Iona sunt eu...Cel care trăieste în Ţara de Foc
este tot Iona, omenirea întreagă este Iona (...) Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa
vieţii şi în faţa morţii.”
Prin tehnica monologului, autorul evidenţiază mişcarea sufletească a pesonajului,
care „ca orice om foarte singur, vorbeste tare, cu sine însuşi, îşi pune întrebari şi îşi răspunde,
se comportă tot timpul ca şi când în scena ar fi două personaje”. Se creează impresia că
personajul se dedublează pentru a adresa întrebari şi a oferi răspunsuri despre aspecte
fundamentale ale existenţei: viaţa, moartea, libertatea, cunoaşterea. În absenţa dialogului
textul conţine şi puţine indicaţii, însă acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea mişcărilor
sufleteşti ale personajului. Un alt element inovator specific teatrului modern constă în
imaginarea unui decor minimalist care are însă un pronunţat caracter simbolic.
În tabloul I: apa, cercurile făcute cu creta reprezintă o falsă realitate pe care Iona o
acceptă pentru că iniţial el apare în ipostaza unui om comun, care se multumeşte să cunoască
doar latura de suprafaţă a realităţii, iar acvariul „în care dau veseli din coada nişte peştişori”
simbolizează existenţa unor indivizi comuni care se mulţumesc cu ceea ce au, trăiesc iluzia
libertăţii, deşi se află într-un spaţiu închis. Pântecele uriaş care se mişca ritmic, din tabloul al
II-lea, e un simbol al lumii şi al timpului (care mistuie vieţile oamenilor), ipostaza lui Iona
este „în picioare cu mâinile dibuind năuc”, personajul începe să conştientizeze intrarea într-o
altă ordine temporală şi spaţială.
În tabloul III „mica moara de vânt” reprezintă pericolul iminent pe care îl aduce
confruntarea cu viaţa; Iona o ia în considerare pentru că a devenit conştient de ceea ce i se
întamplă, evoluând de la starea nepăsătorului, starea iniţială. În tabloul IV este evidenţiat
chipul ascetic al lui Iona având ”barba lungă şi ascuţită”, sugestie că personajul ajunge la
ultima etapă a parcursului descoperirii de sine atingând şi un nivel de înţelepciune prin
înţelegerea că gestul spintecării burţilor este inutil deoarce libertatea trebuie cautată în
interior.
Scena înfăţişează nenumărate burţi de peşte, unele despicate, altele aşteptând să fie
despicate, într-o încercare de eliberare mereu sortită eşecului. Aşadar, Iona e prizonier,
înghiţit de o balenă. Neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se zbate pentru a ieşi din
această situaţie, pentru a găsi o soluţie, reflectând, pe măsură ce înaintează, asupra condiţiei
umane, a raportului om – divinitate, a iubirii, a libertăţii, a fericirii. Prin aplecarea înspre sine,
personajul încearcă să refacă elementele caracteristice unei realităţi familiare, în plină
atmosferă absurdă. Spintecând burta balenei, pentru a găsi o ieşire, Iona intră în spaţii din ce
în ce mai limitative, iar gestul său se dovedeşte inutil, pentru că absurdul nu are şi nu poate
avea soluţii raţionale. Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând,
simbolic, limitarea condiţiei umane. Iona însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un
eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”.
De altfel, personajul lui Marin Sorescu are darul de a rosti adevăruri profunde într-un
limbaj simplu, însă în construcţii lirice, metaforice şi adeseori, ironice. Fiecare dintre cele
patru tablouri – o concesie făcută structurii dramatice tradiţionale – conţine câte o replică
memorabilă: : „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm
printre ele...” ( tabloul I ); „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?” ( tabloul
al II-lea) Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu” ( tabloul al
III-lea) […] Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă,
formată din ani, pe care am trăit-o eu?” ( tabloul al IV lea).
Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic nu mai are o determinare
caracterologică, fiind stilizat la nivelul trăsăturilor şi având semnificaţii simbolice. Iona este
omul în condiţia lui umană, personajul ilustrează condiţia unui om însingurat al cărui dialog
cu sine este asemenea unui strigat prin care încearcă regăsirea identităţii. Iona nu va reuşi să
dialogheze cu celelalte două personaje apărute în piesă, adresându-se doar dublului său, cu cel
care se va identifica în final. Pescarii anonimi care trec pe lângă Iona cărându-şi în spate bârna
simbolizează pe cei care nu îşi pot depăşi condiţia şi limitele sau pot fi consideraţi forme de
oglindire exterioară a unor trăiri ale protagonistului - în acest sens bârna purtată de pescari
poate simboliza o bariera a limbajului pe care omul modern nu o poate depăşi din cauza că e
acaparat de solitudine, de automatisme gestuale şi verbale, de inerţie intelectuală.
Înţelegând că nu demersul cunoaşterii sau al depăşirii limitelor proprii este greşit, ci
modul în care este acesta condus, Iona îndreaptă cuţitul cu care spintecase burţile de balenă
spre propria burtă: „E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te
iau cu mine.” Gestul final al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera
dubla identitate a individului în labirintul vieţii – jucărie a destinului (prizonier în burţile
succesive), dar şi destin propriu-zis (Iona îşi spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea
interioară absolută a oricărui individ). Regăsirea identităţii („Mi-am adus aminte: Iona. Eu
sunt Iona”) este echivalentă cu descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi
condiţia umană, omul e liber atât timp cât se descoperă/cunoaşte pe sine.
Pe eroul lui M. Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii „din ceva”, o dată ce te-ai
născut şi convingerea că moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”. În
esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui destin tragic contează, cât mai ales
afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu rezidă în
moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu (omul – jucărie a destinului)
cu destinul lumii. Imposibilitatea de a se da un singur răspuns acestui gest final al
protagonistului susţine o altă caracteristică a teatrului modern: pluralitatea sensurilor, finalul
deschis interpretărilor.
Aşadar, piesa lui Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic şi un personaj
original. Caracterul simbolic al situaţiilor reprezentate susţine caracterul de metaforă scenică
al textului, structurat sub forma unui amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor,
simplitatea gesturilor personajului, care trăieşte exclusiv la nivel interior, transformă piesa
soresciană într-o parabolă - amplă meditaţie pe tema destinului uman şi accentuează ideea că
„O tehnică a ambiguităţii […] face ca faptele să poată fi interpretate în mai multe feluri”, ceea
ce îi conferă şi caracterul de operă deschisă.