Genul dramatic ( TEATRUL )

Cuprinde operele literare destinate reprezentarii scenice, numite PIESE DE TEATRU, in

care autorul isi exprima in mod indirect gandurile si sentimentele prin intermediul personajelor,
folosind dialogul ca mod principal de expunere.
Trăsături generale:

 DIALOGUL =modalitatea de expunere dominanta;

 REPLICA= o interventie a unui personaj;

 STRUCTURARE= dispunerea in acte ( uneori tablouri ) si scene ( in pauza dintre acte

decorul poate fi schimbat, iar scenele marcheaza intrarile şi iesirile personajelor ).
a. ACTUL= principala diviziune a operei dramatice;
b. TABLOUL= diviziune a operelor moderne;
= subdiviziune a a unui act, cuprinzand mai multe scene care se
desfasoara in acelasi decor;
= marcheaza schimbarea decorului sau trecerea timpului.
c. SCENA = parte a unei sali de teatru unde joaca actorii;
= Subdiviziune a unui act dintr-o piesă de teatru;
= marchează intrarea sau iesirea unui personaj sau modificarea
locului sau timpului actiunii.

 INDICATIILE DE REGIE = DIDASCALIILE, in afara textului propriu-zis;

Marcheaza:
 tot ce nu este rostit de personaje;
 explicatiile dintre paranteze referitoare la: decor, vestimentatie, gesturi;
 Lista de personaje, timpul şi locul desfasurarii acţiunii;
 Numele personajelor.
CONFLICTUL DRAMATIC: mult mai concentrat si mai puternic decat in operele care
apartin celorlalte genuri;
 III. Reprezentanţi:
 Comedia: “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale;
  Drama de idei: “Jocul ielelor” de Camil Petrescu;
 Drama mitică ( expresionista ): “Mestelul Manole” de L.Blaga;
 Drama existentiala: “Iona” de Marin Sorescu.

DRAMA-Specie a genului dramatic, in care se pot imbina episoadele triste cu cele

vesele. Ea incearcă să exprime complexitatea vieţii reale. Partea cea mai importantă a dramei
este conflictul- complex al personajelor, cu situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit.
Trăsături:
1. Amestec de tragic şi comic ;
2. Personajul= protagonist complex, imbinand trasaturile pozitive cu cele negative, mai
aproape de realitate decat personajele tragediei şi comediei;
3. Conflictul este puternic , intre forte adesea egale :
a) interior ( psihologic )
b) exterior ( social ).
4. Deznodamantul este tragic ( se apropie mai mult de tragedie ); mai apropiat de realitatea
vietii;
5. Stilul: conform mediului cultural si social în care se situeaza actiunea.
Tipuri de dramă:
- socială: “Razvan şi Vidra” de Hasdeu
- istorică: “Apus de soare” de de B.St. Delavrancea
- mitologica : “Mesterul Manole” de Lucian Blaga
- de idei: “Jocul ielelor” de Camil Petrescu
- existenţialistă şi de idei: “Iona” de Marin Sorescu
 Marin Sorescu
Teatrul modern “Iona”
Teatrul de avangarda pe care il reprezinta Marin Sorescu prin expresionismul pieselor
sale si prin elementele de teatru al absurdului, sincronizeaza dramaturgia noastra cu cea
europeana. Aparţinând trilogiei “Setea muntelui de sare”, “Iona” este piesa care i-a adus lui
Sorescu consacrarea în teatru.
Scrisă in 1965 şi publicată în revista “Luceafărul” în 1968, piesa “Iona” obţine premiul
Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie. A fost reprezentata prima data in regia lui Andrei
Serban, cu George Constantin in rolul titular. Piesa a avut un destin european favorabil, caci
spectacolele din Danemarca, Finlanda, Franta, Elvetia, Germania au confirmat noutatea
limbajului teatral propus de dramaturg. “Iona” deschide in dramaturgie o directie a meditatiei
filosofice asupra omului si a vietii acestuia. Astfel, teatrul lui Marin Sorescu sparge toate tiparele
si cliseele cunoscute pana la el. Piesa are un singur personaj, fara o succesiune de situatii
dramatice care sa captiveze. Dispare notiunea de conflict in sensul clasic al acceptiunii
termenului iar monologul dialogat ia locul dialogului dintre personaje, Iona vorbind cu sine
insusi. Aceasta este tocmai expresia lipsei de comunicare in lumea moderna, omul fiind un
alienat, un insingurat. Omul modern pierde contacul cu sacrul, se confrunta cu fatalitatea
destinului sau, cu probleme precum sensul existentei, comunicarea cu lumea, cu problema
libertatii si a cunoasterii de sine sau a cunoasterii in general.
“Iona” se remarca prin atatea elemente inedite incat i s-a contestat chiar apartenenta la
genul dramatic. Se regasesc aici elemente ale expresionismului: centrarea pe problema eului,
eroul activ din categoria protestatarilor, scindat launtric si in incercarea de a evada dintr-un
mediu ostil, cautandu-se pe sine, dedublandu-se, dorind sa instaureze un alt set de valori in
universul sau in care idealul suprem este libertatea absoluta.
Teatrul absurdului propune, pe de alta parte, o tema majora-solitudinea. Un alt argument
al modernitatii piesei este ca a fost conceputa ca o replica parabola a mitului biblic al lui Iona,
personaj care refuza initial sa vesteasca moartea cetatii Ninive iar fuga lui este pedepsita de
divinitatea molostiva in final. Aparent, piesa lui Sorescu, are la origine mitul biblic, dar subiectul
original il regasim doar vag. Eroul lui Sorescu este, intr-un anume fel, chiar opusul omonimului
biblic: se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea eliberarii şi fara a fi savarsit, aparent
vreun pacat. Preluand mitul, dramaturgul roman, il goleste de continutul religios, il desacralizeaza si
il resemantizeaza. In abdomenul chitului (pestelui), eroul isi aminteste vag de profetul biblic inghitit
de chit, dar nu mai stie ce a urmat. Comun cu personajul biblic este ca si acesta este pescar si e
inghitit de o balena. Autorul insusi, pus sa-si explice opera, raspunde cu ambiguitate, nu lipsita de
sens insa: „Totul mi se incurca in memorie. stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur”.
Piesa este moderna şi prin structura. Textul nu mai este impartit pe acte si scene, ci este
alcatuit simetric dintr-o succesiune de tablouri, patru la numar, cu o desfasurare simetrica. Spatiul
este inchis, cadrul nu mai este un loc al actiunii, ci un element simbolic, un spatiu-timp: „Scena e
impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o gura imensa de peste. Cealalta jumatate – apa, niste
cercuri facute cu creta. Iona sta in gura pestelui nepasator”.
 „Metafora pestelui” este elementul central al piesei. In pantecul chitului, se descopera pe
sine insusi prin cuvant, ca un ins captiv intr-un labirint. Aici omul este condamnat la eterna conditie
de prizonier. Discursul protagonistului este tragic pentru ca a vrut sa cunoasca totul, iar acest lucru
este inaccesibil omului. In finalul piesei, plaja este pustie, iar orizontul care i se arata il sperie putin
pentru ca si acesta este alcatuit dintr-un sir nesfarsit de burti de pesti, desi crezuse ca e liber. Astfel, in
loc de a mai taia burti, o taie pe a sa cu sentimentul de a fi gasit, nu in afara, ci in el insusi, deplina
libertate. Astfel, Iona initiatul porneste spre marea taina a mortii luandu-l cu sine si pe celalalt Iona,
cel neofit, neinitiat: „Razbim noi cumva la lumina”.
Un alt motiv central al piesei este reprezentat de labirint, simbolizand drumul
cunoasterii de sine, sinonim cu lupta impotriva propriei singuratati. Valoarea initiatica a iesirii din
labirint e simbolizata prin ritualuri ale regresiunii individului pana in stadiul embrionar, originar
pentru a-si da sansa renasterii. La final, o noua nastere e posibila numai prin eliberarea absoluta,
singura solutie aleasa in mod deliberat fiind simbolica sinuciderea, cheia unica de iesire din labirint.
“Iona” este un text “deschis”, cu multiple posibilitati de interpretare a simbolurilor,
elucidarea absoluta fiind imposibila. In acest sens, acvariul cu pesti comuni, poate semnifica
existenta limitata. Libertatea pestilor din acvariu este o falsa libertate, ca si cea a lui Iona. La un
alt nivel al lecturii simbolice, inghitirea lui Iona are o semnificatie abstracta: Iona intra intr-o
aventura a cunoasterii. Gestul repetat al spintecarii semnifica drumul spre el insusi. In cele din
urma, Iona isi spinteca burta cu cutitul, stigand “razbim noi cumva la lumina”. Aceasta replica
lasa sfarsitul acestei piese deschis mai multor interpretari: moartea voluntara este un gest
simbolic, o tentatie a individului de a-si lua in stapanire destinul, de a-si infrange conditia.
Amestecul de ironie, disperare, conduce la acelasi motiv: al derizoriului existentei umane.
Replicile se succed intr-un ritm alert, acid uneori. Pentru Iona, vorbirea este o forma de
libertate, este o alternativa a instrainarii individului, este o posibilitate de refacere a comunicarii,
problema atat de acuta in societatea contemporana. Aparitia celor doi pescari “muti”, amplifica
ideea handicapului comunicational, ei reprezentand omul de rand care nu-si pune intrebari
existentiale, fiind prea preocupat de cotidian, de banal. Pe de alta parte, aparitia morii de vant,
care aduce aminte de personajul lui Cervantes, Don Quijote, este o aluzie fina a autorului la
destinul nostru iluzoriu.
Eroul se defineste deci prin cateva trasaturi esentiale: este rational, dar mai ales, are vocatia
singuratatii. ”Iona” este o meditatie asupra conditiei omului modern care, ca orice om privit generic,
sufera rigorile unei cauzalitati exterioare.
Afirmatii critice referitoare la piesa lui Sorescu:
Nicolae Manolescu: “Gestul final al eroului nu e o sinucidere ( fiindcă el nu se dă bătut:
întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!), ci o salvare. Singura salvare –
care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. Sinucidere ar fi fost
asumarea eşecului. Cum să nu se vadă cât de imensă , de copleşitoare, ca o iluminare născută
din miezul fiinţei, este bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare,
înainte de a înfrunta, încă o dată, destinul ?. “Gata, Iona ? ( Işi spintecă burta ). Răzbim noi
cumva la lumină”. Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa:
de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt”.