POEZIA TRADIŢIONALISTĂ

ÎN GRĂDINA GHETSEMANI
VASILE VOICULESCU

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleștându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă.

Anul apariţiei - 1921

Opera face parte din volumul „Pârgă” şi este unul dintre cele mai frrumoase poeme de
inspiraţie religioasă închinate patimilor lui Iisus.

Titlul – Sursa de inspiraţie

Titlul poeziei este sugestiv pentru conţinutul ei. Episodul rugăciunii în grădina
Ghetsemani apare în „Noul Testament” în „Evagheliile” lui Luca, Marcu şi Matei. Rugăciunea
Mântuitorului are loc înaintea arestării Sale de către romani, după trădarea lui Iuda.

Structură - Semnificaţii
Poemul cuprinde 4 catrene care au o uşoară tentă epică, fapt evidenţiat de existenţa
verbelor-predicate la imperfect („lupta”, „se ‚împotrivea”, „curgeau”, „stârnea”), şi reliefează
cele două ipostaze ale lui Iisus: de om şi de divinitate. Această dualitate sugerează drama Sa
lăuntrică.
● Primul catren plasează totul în plan terestru, făcându-ne martorii luptei Mântuitorului
cu moartea: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul.../ Căzut pe brânci, în iarbă, se-
mpotrivea într-una./ Curgeau sudori de sânge, pe chipu-i alb ca varul/ Şi-amarnica-i strigare
stârnea în slăvi furtuna.” „Lupta cu soarta” reprezintă, în esenţă, o lupta cu limitele fiinţei
umane. Verbele dinamice („lupta”, „se-mpotrivea”, „curgea”), aplicate unei imagini statice, dau
sugestia luptei interioare.
Pentru a sugera dramatismul, poetul utilizează o serie de termeni cu încărcătură
metaforică. Astfel, structura „curgeau sudori de sânge” dezvăluie natura umană a lui Iisus, dar
prevesteşte şi sacrificiul ce va urma. Alternanţa din planul uman şi cel divin se realizează şi prin
jocul cromatic: chipul „alb ca varul” semnifică puritatea, dar şi natura divină a Mântuitorului.
Un alt simbol important ce apare în această strofă este paharul. În toate picturile
(fresce) din biserici care înfătişeaza rugăciunea din grădină, paharul apare întotdeauna
înconjurat de raze luminoase, deasupra întunericului din jur. Acest pahar este simbol al
suferinţelor de neîndurat. În textele biblice, simbolistica paharului/ a cupei trimite la destinul
uman. Simbolul se poate asocia şi cu „Sfântul Graal”, cupa din care Iisus a băut la Cina cea de
taină şi în care – spune legenda – Iosif din Arimateea a cules picăturile de sânge de sub crucea
Mântuitorului.

● Al doilea şi al treilea catren dezvoltă sugestiile referitoare la „cupă”. Iisus omul luptă cu
moartea şi cu suferinţa. „Cupa”, întinsă de „o mână ne-ndurată”, nu e doar otrăvită, ci şi
dezgustătoare. Epitetul „verzuie” sugerează putrefacţia, iar termenul „venin” evocă reptilele,
răul primordial întruchipat de şarpe.
Repulsia omenească în faţa „infamei băuturi” este contracarată de „setea” uriaşă a lui
Iisus, fiul lui Dumnezeu, sete ce ar putea însemna iubirea nesfârşită pentru oameni şi dorinţa de
a Se jertfi pentru ei. Băutura morţii este „infamă” pentru Iisus omul, dar plină de „dulceaţă”
pentru Iisus - divinitatea.
„Mierea” şi „dulceaţa” sunt metafore ce sugerează bucuria mântuirii. Asocierea „venin”-
„miere” o găsim şi în poezia „Testament”, a lui Tudor Arghezi.
Jertfa lui Iisus a putut transforma otrava, „veninul”, în „dulceaţă”, în bucuria de dincolo
de jertfă. La fel ca în lirica romantică, natura participă la zbuciumul lăuntric al omului.

● În prima strofă apare hiperbola „şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”, în timp
ce, în ultima strofă, elementele naturii ce se alatură lui Iisus se înmulţesc, evenimentul sacru
căpătând o rezonanţă cosmică: „Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii/ Păreau că vor să
fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii/
Şi uliii de seară dau roate după pradă.”
Ultimul vers („Şi uliii de seara dau roate după pradă”) anunţă moartea care va veni.
„Bătăile de aripi prin vraiştea grădinii” sunt, poate, bătăile aripilor unor îngeri, sugerând natura
divină a lui Iisus.
Textul celor trei „Evanghelii” subliniază ideea că, pe tot parcursul acestui episod, Iisus
ştie despre calvarul Său. De aceea, cuprins de întrisare, în timpul rugăciunii din gradină, cere să
se ia de la Sine „paharul” acestei dureri. El nu refuză paharul, nu Se razvrăteşte împotriva
destinului Său, ci roagă pe Dumnezeu să schimbe cele scrise, adăugând de fiecare dată că vrea
să se împlinească voia Tatălui. Nu este vorba, deci, de nesupunere, ci doar de slăbiciunea
omului.
Poemul „În grădina Ghetsemani” transfigurează despărţirea Mântuitorului de condiţia
sa umană şi pregătirea pentru moartea prin care va răscumpăra păcatele lumii.
Prin simbolurile care apar în poem şi prin figurile de stil de o mare diversitate, însumând
epitete, inversiuni („amarnica-i strigare”), comparaţii, metafore, hiperbole, Vasile Voiculescu
plasticizează imaginile ce conturează unul din momentele decisive din viaţa lui Iisus.
 Sfâşierea interioară, lupta lui Iisus omul cu Iisus divinitatea, imprimă textului un
pronunţat caracter dramatic, relevat într-o manieră expresionistă.