Iona

de Marin Sorescu
INTRODUCERE
Marin Sorescu este poet, dramaturg, prozator postbelic și postmodernist,
autorul trilogiei „Setea muntelui de sare”, ce conține piesele dramatice: „Iona”,
„Paracliserul”, „Matca”. Titlul volumului este o metaforă sugestivă pentru “setea”
omului pentru libertate, adevăr, cunoaștere.
Piesa „Iona”, scrisă în 1964 și publicată în 1968, este numită de către autor
„tragedie în 4 tablouri”, deși intenția acestuia a fost să construiască un tratat de
filosofie, finalizat, însă, cu mijloacele teatrului modern. Opera se încadrează în
postmodernism prin: absența conflictului exterior, existența unui singur personaj
principal și două figurante, amestecul de tragic și comic, infuziunea liricului,
solilocviul ca mod de expunere și reinterpretarea miturilor.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O prima trăsătură a postmodernismului este infuziunea liricului, căci
toată piesa este o metaforă amplă a absurdului existențial, a singurătății omului în
fața vieții și a morții, dar și a căutării sinelui. Astfel, la nivelul textului se regăsesc
o serie de simboluri precum: “marea”, “peștii”, “acvariul”, “pierderea ecoului”,
“călătoria prin șirul nesfârșit de burți”. ”Marea” semnifică viața in toată
diversitatea ei (“ce mare bogată avem”), “peștii” reprezintă, pe de o parte, visuri,
aspirații, răspunsuri, iar pe de altă parte pot fi oamenii ce “înoată” printre ispitele
vieții (“nade frumos colorate”). “Pierderea ecoului” simbolizează singurătatea
absolută, autorul afirmând în prefață că momentul cel mai dramatic din piesă e
atunci când Iona își pierde ecoul.
O altă trăsătură a postmodernismului este revitalizarea miturilor,
ilustrată prin sursa de inspirație a piesei, și anume Mitul profetului Iona, din
Vechiul Testament, conform căruia prorocul a fost trimis de către Dumnezeu la
cetatea Ninive să pocăiască locuitorii. Iona fuge pe o corabie și se ascunde în cală.
Pe mare începe din senin furtuna, pescarii îl găsesc ascuns și îl aruncă în mare,
urmând să fie înghițit de o balenă. Timp de trei zile stă în burta peștelui și se
pocăiește, după care este aruncat pe o plajă. Iona merge în cetate și îndeplinește
voința Domnului. Diferențele față de mit sunt că Iona este un pescar ghinionist, că
acesta este aflat de la început în gura deschisă a peștelui, că nu are niciun păcat și
că, odată înghițit, nu se mai poate elibera. Astfel, povestea este o călătorie
spirituală, simbolică, pentru asumarea propriului destin, mitul fiind doar un pretext.
Tema este condiția omului modern ce trăiește într-o lume desacralizată, al
cărei sens nu-l poate înțelege, de unde nevoia de a descoperi sinele interior, locul
în univers.
II. SCENE TEMĂ  
O prima scenă reprezentativă pentru temă se regăsește la nivelul
tabloului al II-lea, când Iona se află în interiorul primului pește și se întreabă
dacă a fost înghițit de viu sau de mort. El vorbește foarte mult, discursul fiind
expresia supraviețuirii, mijlocul prin care oamenii rezistă chiar și în fața absurdului
existențial. Comentariile personajului pe marginea morții, a timpului și a destinului
sunt făcute într-o tonalitate ironică: ”Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut
întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din față casei.” Descoperirea cuțitului, ca o
posibilă cale de salvare, îi declanșează bună dispoziție și, înzestrat cu simțul
umorului, el se adresează peștelui, întrebându-l cum de a putut face o asemenea
greșeală motivând prezența cuțitului prin faptul că peștele este tânăr și “lipsit de
experiență”. El crede că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet,
pentru a nu pătrunde nimeni cu un cuțit în el, în sensul că oamenii trebuie să fie
atenți la cei pe care îi primesc în inimă lor pentru a nu fi răniți.
O altă scenă reprezentativă din tabloul al III-lea surprinde
personajul în burta celui de-al doilea pește. El se imaginează în viață
intrauterină, alături de un frate geamăn pe care nu-l poate însă vedea și formulează
o concluzie tristă: ”Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ți mai vezi fratele”.
Prinși în rutina vieții, oamenii se înstrăinează, deși simt acut nevoia de comunicare,
idee redată prin afirmația că femeile însărcinate stau laolaltă “ca să vorbească
pruncii nenăscuți între ei”. Acesta dorește să-i scrie mamei să-l mai nască încă o
dată sau de mai multe ori, pentru că noi, oamenii, pierdem mereu câte ceva în viață
și nu avem șansa de a o lua de la capăt.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție semnificativ pentru operă este titlul.
”Iona” este numele profetului biblic ce capătă în concepția autorului o altă
semnificație. Marin Sorescu afirmă faptul că, într-o limbă veche, ”Io” înseamnă
”eu” și extinde sensul asupra întregii omeniri: ”Iona sunt eu și Iona cred că este
întreaga omenire în fața vieții și a morții”. Ecoul se pierde treptat, căci personajul
strigă ”Iona”, iar ecoul îi răspunde ”Io”, ca metaforă a căutării sinelui, apoi nu se
mai aude nimic, fapt ce sugerează ideea singurătății absolute.
Un alt element semnificativ pentru operă îl constituie reperele spațio-
temporale simbolice, ce definesc o călătorie spirituală necesară înțelegerii
propriului destin. În Tabloul I, Iona se află într-un spațiu deschis, pe mare, în gura
peștelui, iar timpul nu este precizat, ci doar sugerat prin evenimente succesive și
replici metaforice (”cum a trecut vremea”, ”e târziu în mine”, ”observăm uimiți că
ni s-a terminat apa”). În Tablourile II și III, spațiul este închis, întunecat, iar
personajul trece prin burțile succesive ale peștilor, sperând să iasă cumva la
lumină. În ultimul tablou, elementele decorului conturează un plan deschis, o plajă,
o grotă din care iese barba lungă a lui Iona, marcând trecerea timpului și
descoperirea înțelepciunii. Eroul trăiește iluzia libertății, dar observă că orizontul
este ”un șir nesfârșit de burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Odată cu
spintecarea propriei burți, el începe o călătorie în sens invers către sine.
În concluzie, opera reflectă viziunea autorului despre condiția omului
modern în raport cu propriul destin.