Iona de Marin Sorescu

Marin Sorescu este poet, dramaturg, prozator postbelic și postmodernist, autorul trilogiei „Setea muntelui
de sare”, ce conține piesele dramatice: „Iona”, „Paracliserul”, „Matca”. Titlul volumului este o metaforă
sugestivă pentru “setea” omului pentru libertate, adevăr, cunoaștere, comunicare, de care are nevoie pentru a ieși
din absurdul vieții, din automatismul existenței.
Piesa „Iona”, scrisă în 1964 și publicată în revista Luceafărul, 1968, este numită de către autor „tragedie
în 4 tablouri”, deși intenția acestuia a fost să construiască un tratat de filosofie, finalizat, însă, cu mijloacele
teatrului modern. Opera se încadrează în teatrul modern postbelic, și anume în neomodernism prin: absența
conflictului exterior, existența unui singur personaj principal și două figurante, amestecul de tragic și comic,
infuziunea liricului, solilocviul ca mod de expunere și reinterpretarea miturilor.
O prima trăsătură a neomodernismului este infuziunea liricului, căci toată piesa este o metaforă
amplă a absurdului existențial, a singurătății omului în fața vieții și a morții, dar și a căutării sinelui. Astfel, la
nivelul textului se regăsesc o serie de simboluri precum: “marea”, “peștii”, “acvariul”, “pierderea ecoului”,
“călătoria prin șirul nesfârșit de burți”. ”Marea” semnifică viața in toată diversitatea ei (“ce mare bogată avem”),
“peștii” reprezintă, pe de o parte, visuri, aspirații, răspunsuri, iar pe de altă parte, pot fi oamenii ce “înoată”
printre ispitele vieții (“nade frumos colorate”). “Pierderea ecoului” simbolizează singurătatea absolută, autorul
afirmând în prefață că momentul cel mai dramatic din piesă e atunci când Iona își pierde ecoul.
O altă trăsătură a neomodernismului este revitalizarea miturilor, ilustrată prin sursa de inspirație a
piesei, și anume Mitul profetului Iona, din Vechiul Testament, conform căruia prorocul a fost trimis de către
Dumnezeu la cetatea Ninive să pocăiască locuitorii. Iona fuge spre o altă cetate Tarsis pe o corabie și se ascunde
în cală. Pe mare începe din senin furtuna, pescarii îl găsesc ascuns și îl aruncă în mare, urmând să fie înghițit de o
balenă. Timp de trei zile stă în burta peștelui și se pocăiește, după care este aruncat pe o plajă. Iona merge în
cetate și îndeplinește voința Domnului. Diferențele față de mit sunt că Iona este un pescar ghinionist, că acesta
este aflat de la început în gura deschisă a peștelui, că nu are niciun păcat și că, odată înghițit, nu se mai poate
elibera. Astfel, povestea este o călătorie spirituală, simbolică, pentru asumarea propriului destin, mitul fiind doar
un pretext.
Un prim element de compoziție semnificativ pentru operă este titlul. ”Iona” este numele profetului
biblic ce capătă în concepția autorului o altă semnificație. Marin Sorescu afirmă faptul că, într-o limbă veche,
”Io” înseamnă ”eu” și extinde sensul asupra întregii omeniri: ”Iona sunt eu și Iona cred că este întreaga omenire
în fața vieții și a morții”. Ecoul se pierde treptat, căci personajul strigă ”Iona”, iar ecoul îi răspunde ”Io”, ca
metaforă a căutării sinelui, apoi nu se mai aude nimic, fapt ce sugerează ideea singurătății absolute.
Un alt element semnificativ pentru operă îl constituie reperele spațio-temporale simbolice, ce
definesc o călătorie spirituală necesară înțelegerii propriului destin. În Tabloul I, Iona se află într-un spațiu
deschis, pe mare, în gura peștelui, iar timpul nu este precizat, ci doar sugerat prin evenimente succesive și replici
metaforice (”cum a trecut vremea”, ”e târziu în mine”, ”observăm uimiți că ni s-a terminat apa”). În Tablourile II
și III, spațiul este închis, întunecat, iar personajul trece prin burțile succesive ale peștilor, sperând să iasă cumva
la lumină. În ultimul tablou, elementele decorului conturează un plan deschis, o plajă, o grotă din care iese barba
lungă a lui Iona, marcând trecerea timpului și descoperirea înțelepciunii. Eroul trăiește iluzia libertății, dar
observă că orizontul este ”un șir nesfârșit de burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Odată cu spintecarea
propriei burți, el începe o călătorie în sens invers către sine.
Pe de altă parte, textul se caracterizează și prin simetrie, deoarece textul începe și se închide cu o
perspectivă „afară”, în afara burților de pește, în timp ce tablourile interioare prezintă interiorul burților de pește.
Tema este condiția omului modern ce trăiește într-o lume desacralizată, al cărei sens nu-l poate înțelege,
de unde nevoia de a descoperi sinele interior, locul în univers.
Compozițional, piesa este alcătuită din patru tablouri care alternează conceptele de afară – înăuntru. În
tabloul I scena este construită simbolic între cercurile concentrice de cretă, spatiul desemnând de la început
ambiția tragică a omului modern condamnat să-și ducă existența într-o lume închisă. Aflat în așteptarea peștelui
mare care întârzie să apară, Iona încearcă prin joc să păcălească soarta potrivnică și își aduce de acasă un acvariu
din care vâneaza peștii deja captivi pe care îi aruncă în năvod. Tabloul II se deruleaza în interiorul Peștelui I,
Iona fiind surprins în semiobscuritatea noului spațiu capcană. Personajul meditează asupra timpului care
anulează orice speranță, orice proiecție a unui viitor, asupra limitelor pe care omul ar trebui să și le stabilească în
viață. În tabloul III „mica moară de vânt” de care Iona se simte atras constituie și ea un avertisment simbolic.
Captiv în pântecele peștelui, el încearcă să comunice cu semenii săi care cunosc un traseu inițiatic asemănător,
cei doi pescari cu câte o bârnă în spinare. La întrebările lui Iona, pescarii rămân muți, semn că își poartă crucea,
își duc povara existenței fără să protesteze. Iona reușește cu ajutorul unghilor să taie o fereastră prin care să
evadeze din burta peștelui II, dar constată că n-a reușit să pătrundă decât în alt pește. Se gândește să-i scrie
mamei sale, un bilet în care o roagă să-l nască înca o dată. Trimite scrisoarea într-o bășică de pește, dar apoi tot el
o găsește. Acest lucru îi accentuează sentimentul de singurătate. Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o „gură de
grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. În fața lui se află un spațiu nedefinit, ceva nisipos, ceva ca o plajă.
Surprinderea lui ia naștere în momentul în care își dă seama că orizontul pe care îl vede din fața grotei nu este
decât o serie de burți de pește.
O primă scenă reprezentativă pentru temă este la sfârșitul tabloului I, când eroul face observația că
oamenii trăiesc într-un univers ihtiologic și că, în jurul lor, sunt fel și fel de atracții frumoase, tentante: ”apa asta
este plină de nade, tot felul de nade, frumos colorate”. Omul, prin natura sa, are ca ideal să atingă o realizare
deosebită, adică ”visul nostru de aur este să înghițim una, bineînțeles, pe cea mai mare”. Ceea ce este interesant
este că Iona introduce în continuare o posibilă manifestare absurdă a destinului. La un moment dat, oamenii, în
ipostaza de pești, constată că ”li s-a terminat apa”, adică mediul specific necesar special. Marin Sorescu pune în
discuție problema intruziunii absurdului în existența umană cotidiană. O asemenea problemă fundamentală este
greu de rezolvat, dacă nu imposibil. Discuția capătă, la Sorescu, o profundă conotație filosofică.
O altă scenă reprezentativă pentru parcursul drumului inițiatic al lui Iona este în ultimul tablou,
când Iona vrea să prindă cu năvodul său nu peștele cel mare, ci soarele. Pentru erou, problema fundamentală
acum o reprezintă lumina, adică libertatea, părăsirea întunericului închisorii peștelui. Finalul tabloului subliniază
ideea ca Iona a ajuns să conștientizeze că problema libertății nu poate fi rezolvată mergând pe drumul ales: să
taie la nesfârșit burțile peștilor în care e claustrat, pentru că existența înseamnă o suită infinită de sfere
concentrice care presupune ieșirea dintr-o limită și intrarea obligatorie în alta. Acum Iona conștientizează ca
”totul e invers”. Drumul a greșit-o și atunci înțelege că libertatea este cea interioară. Își sfâșie propria burtă ca
simbol al ieșirii într-un univers al libertății anterioare. Formula finală ”răzbim noi cumva la lumină” exprimă
soluția pe care a găsit-o eroul pentru a accede la libertate și a-și recăpăta identitatea pierdută. Finalul nu trebuie
înțeles ca unul tragic, ci ca unul optimist. Criticul Nicolae Manolescu a apreciat pe bună dreptate că ”Iona poate
fi ucis, dar nu învins”.
În concluzie, Iona de Marin Sorescu reflectă viziunea autorului despre condiția omului modern în raport
cu propriul destin, reprezentând la nivelul teatrului românesc un moment important prin noutate, absurd,
estomparea oricărei reguli clasice.

(caracterizare)

La nivelul operei, Iona este personaj principal, eponim, tridimensional, tipul omului contemporan, ce
trăiește o dramă a existenței într-o lume desacralizată, aceasta fiind determinată de absența comunicării și de un
acut sentiment al singurătății.
Din punct de vedere al statutului social, el este un pescar sărac și ghinionist care își dorește să prindă
”peștele cel mare”, fiind prezentat în trei ipostaze: pescarul fără noroc, individul captiv, individul liber. Atât
ocupația, cât și ipostazele sunt metafore ce ilustrează nevoia omului de libertate, cunoaștere, adevăr. Actul de a
pescui înseamnă efortul omului de a-și atinge idealurile, de a primi răspunsuri la întrebările fundamentale, de a
înțelege sensul vieții.
Familial, e văzut ca tată și soț, este apăsat de grijile cotidiene, idee redată prin afirmația ”lăsând tot greul
peștelui pe mine”. Absurdul existenței afectează și relațiile de cuplu, căci Iona este conștient că soția sa îl iubește,
dar nu când stă și se uită la pești.
Moral, Iona este un visător care vrea să devină pădurar sau pescar de nori și vrea să construiască o bancă
de lemn în mijlocul mării, ”un loc de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”. El este o persoană reflexivă,
preocupată de probleme existențiale, este inteligent, are simțul umorului, dar este revoltat, se simte singur și
simte nevoia comunicării.
Principala trăsătură de caracter a personajului este reflexivitatea, redată prin logos și prin
simbolurile în cadrul călătoriei sale de regăsire a propriei identități.
Un prim element de compoziție semnificativ pentru construcția personajului îl reprezintă
mijloacele de caracterizare, specifice textului dramatic. Caracterizarea directă este realizată, în primul rând, de
către narator prin didascalii, conturând un portret fizic și moral, dar prezentând și stările sufletești ale
personajului. Astfel, Iona are ”barba lungă”, este înțelept și singur (”ca orice om singur”). Prin autocaracterizare,
personajul afirmă că ”Iona nu are noroc și pace” și că este nemulțumit, căci prima viață nu i-a prea ieșit, de aceea
vrea să o roage pe mama sa să îl mai nască o dată. Iona are o privire otrăvită pentru că pe ce pune ochii moare.
Caracterizarea indirectă completează portretul personajului, trăsăturile fiind deduse prin acțiuni, gesturi, limbaj.
Iona este ambițios și perseverent, întrucât continuă să pescuiască, deși nu prinde nimic, și continuă să taie burțile
peștilor, manifestând optimism. Are simțul umorului, face haz când observa că a fost înghițit cu un cuțit la el.
Nevoia de comunicare este ilustrată prin încercarea lui de a atrage atenția celor doi pescari, pe care îi invidiază că
se pot susține reciproc. Iona ajunge la o înțelegere superioară a vieții, asumându-și destinul și regăsind propria
identitate.
Mesajul piesei afirmă valoarea și credința în puterile omului, în capacitatea lui de a învinge
circumstanțele potrivnice ale existenței și a trăi în libertate.