PARTICULARITATILE UNUI TEXT NARATIV - MOROMETII

Modul predominant de expunere este narațiunea și dialogul, naratorul

expune la persoana I și este subiectiv sau la persoana a III-a și este obiectiv. Într-un
astfel de text există personaje, timp și spatiu.
Romanul „Moromeții” scris de Marin Preda, unul dintre cei mai importanți
prozatori români, este considerat a fi capodopera scriitorului. „Moromeții“ reflectă
preocuparea intensă a autorului pentru situația dificilă a țărănimii române în
contextul colectivizării de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe fundalul
destrămării satului tradiţional românesc. Primul volum din „Moromeții” a apărut în
anul 1955, iar cel de-al doilea, doisprezece ani mai târziu, în 1967.
Realismul este dat de reprezentarea vieții în toată complexitatea ei, acțiunea
petrecându-se într-un spațiu real, familiar scriitorului, satul Siliștea-Gumești din
câmpia Dunării şi este centrată în jurul unei familii de țărani, reprezentativă pentru
această categorie socială.
Romanul este unitar iar tema operei este tipică lui Marin Preda, intens
preocupat de confruntarea dintre individ și istorie, romanul de față urmărind
derularea vieților sătenilor. Universul satului este prezentat mai ales din
perspectiva familiei Moromete, și cu precădere prin ochii tatălui, Ilie Moromete.
Pentru Moromete, în a cărui conștiință se reflectă criza satului tradițional
românesc, acest fenomen reprezintă moartea unei lumi întregi, astfel încât el
rămâne „cel din urmă ţăran”. Textul astfel conceput redă destrămarea familiei
tradiţionale și a satului tradițional.
Scenele care redau realismul sunt cele în care sunt prezentate aspectele din
viața colectivității și se constituie într-o adevărată monografie a satului tradițional:
hora, călușul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea școlară,
secerișul, treierișul. De altfel întâlnirile de duminică din poiana lui Iocan, al căror
element principal este Moromete, reprezintă o oglindă profundă a societății pe care
se bazează lumea satului, un prilej de a dezbate teme de natură politică și de a
discuta despre problema colectivizării. Sunt scoase în evidență relațiile dintre
membrii comunității, precum relația lui Moromete cu autoritățile, reliefată în scena
apariției agenților fiscali pe care acesta încearcă să-i păcălească. Opera încearcă să
prezinte în mod realist relațiile dintre familiile țărănești, și anume cea a lui
Moromete, în care conflictele sunt stârnite de viziuni diferite asupra vieții, dar și de
imaginea unei familii hibride.
Relatarea întâmplărilor este realizată la persoana a III-a, de către un narator
atotștiutor și obiectiv. Personajele reflectoare sunt Ilie Moromete în primul volum
și Niculae în cel de-al doilea, iar rolul lor este de a conduce cititorul, de a construi
lumea din perspectiva lor și ca urmare a acțiunilor lor. De exemplu, imaginea
satului este construită la începutul primului volum, în timp ce naratorul îl
urmărește pe Ilie Moromete mergând pe drum, casele și oamenii apar parcă în
ritmul pașilor personajului. Personajele informatoare sunt cele care relatează
evenimente inaccesibile naratorului, cum ar fi viața lui Moromete la București,
relatată de Parizianul.
O alta tema este criza comunicării, absența unui dialog real dintre Ilie
Moromete și familia sa. Această criză este ilustrată de scena cinei, în care familia
toată este adunată în jurul mesei iar dispunerea la masă a membrilor familiei și
dialogurile dintre ei prefigurează conflictele care vor duce la destrămarea acesteia.
De altfel finalul volumului I, și anume fuga băieților la București, înfățișează exact
momentul dezbinării familiei. Ilie nu o tratează pe Catrina ca pe o parteneră de
viață, ci ca pe o persoană obligată să asigure stabilitatea familiei printr-un
sacrificiu permanent. El vede în soția sa doar un factor de stabilitate în familie,
care trebuie să fie preocupată atât de munca de la câmp, cât și de confortul său și al
celorlalți membrii ai familiei. Catrina îi reproșează lui Ilie lipsa de înțelegere și de
ajutor, dar răspunsul lui susține acest conflict ce pare să nu îl intereseze „taci, fă,
din gură!… Vezi-ți, fă, de treabă… Ai făcut mâncare? Spune odată și taci că nu
suntem surzi!”
Foarte semnificativă este și scena tăierii salcâmului, simbolizând
destrămarea satului tradițional, dar și degradarea familiei. Salcâmul ilustrează
stabilitatea lumii rurale, verticalitatea lui fiind văzută ca un ax. Salcâmul face parte
din viața familiei Moromete și din viața satului și pare o entitate magică, fiind
înfățișat ca martor și păstrător al vieții țărănești „Toată lumea cunoștea acest
salcâm”. Căderea lui în zori, duminica, în sunet de clopot și bocete ce se aud din
cimitirul satului reprezintă un eveniment tragic și prevestește declinul unei lumi
încremenite în rânduieli străvechi.
Încipitul și finalul, aflate în relație de simetrie, sunt elemente structurale
semnificative pentru tema romanului. Apare metafora timpului, care este
insesizabil în acțiunea lui continuă „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită
răbdare”; „viața se scurgea aici fără conflicte prea mari”. Simetric, finalul
marchează intrarea într-un timp al crizei, satul simțind agresiunea timpului care
părea „a nu mai avea răbdare”.
Conflictele reprezintă un alt element structural semnificativ pentru tema
romanului. Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie
Moromete, acesta nefiind capabil să își gestioneze zbuciumul interior, ducând în
final la destrămarea familiei. În interiorul acesteia, se observă, de asemenea, trei
tipuri de conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi
din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă si Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de
a înțelege lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei
proprietatea rurală trebuie convertită în bani, în timp ce Moromete apreciază
proprietatea privată pe care refuză să o înstrăineze.
Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui.
Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i, în
schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii.
Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, care și-ar
fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta ea ar fi rămas în
casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne
singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește îi aprinsese ura împotriva
lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Un alt conflict, secundar, este acela
dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae care îşi dorește cu ardoare să meargă
la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează „altă treaba
n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că învățătura nu aduce
niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat
de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl
și fiul reprezintă două mentalități diferite.
În concluzie Moromeții este un roman ce surprinde realitatea satului
tradițional, și totodată complexitatea acestuia, urmărind dramele petrecute în micile
și aparent liniștitele comunități ale satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.