Moromeții – Particularități ale textului

narativ aparținând unui roman postbelic

Moromeții de Marin Preda este un roman realist postbelic, în două volume,  cu elemente de
modernitate, care înfățișează în mod realist viața sătenilor din Câmpia Dunării, înainte și după
cel de-al Doilea Război Mondial.

Opera se încadrează în literatura postbelică, caracterizându-se prin trăsături ale realismului,

dar așa cum afirmă Eugen Simion, este vorba despre un realism psihologic în care accentul este
pus pe drama personajului principal și modul în care acesta se transformă, înțelegând că omul nu
se poate opune istoriei.

Realismul este dat de reprezentarea vieții în toată complexitatea ei,  fiind ilustrată prin
relația echilibrului dintre mediu și societate cu refacerea fundalului social economic de dinainte
şi după cel de-al Doilea Război Mondial, respectiv prin utilizarea tehnicii detaliului, care creează
impresia de verosimil. Acțiunea se petrece într-un spațiu real, familiar scriitorului, satul Siliștea-
Gumești din câmpia Dunării şi este centrată în jurul unei familii de țărani, reprezentativă pentru
această categorie socială. Scenele în care sunt prezentate aspectele din viața colectivității se
constituie într-o adevărată monografie a satului tradițional: hora, călușul, întâlnirile duminicale
din poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul. Romanul prezintă disputele vieții
rurale, insistând pe modul în care evoluează colectivizarea. Întâlnirile de Duminică din poiana lui
Iocan, al căror element principal este Moromete, reprezintă o oglindă profundă a societății pe
care se bazează lumea satului, un prilej de a dezbate teme de natură politică și de a discuta despre
problema colectivizării. Sunt scoase în evidență relațiile dintre membrii comunității, precum
relația lui Moromete cu autoritățile, reliefată în scena apariției agenților fiscali pe care acesta
încearcă să-i păcălească. Opera încearcă să prezinte în mod realist relațiile dintre familiile
țărănești, și anume cea a lui Moromete, în care conflictele sunt stârnite de viziuni diferite asupra
vieții, dar și de imaginea unei familii hibride.

O altă trăsătură a modernismului postbelic o reprezintă perspectiva omniscientă limitată

prin prezența personajelor de tip reflector și informator. Relatarea întâmplărilor este
realizată la persoana a III-a, de către un narator preponderent omniscient și obiectiv. Însă, spre
deosebire de romanele realiste interbelice, perspectiva narativă se multiplică. Perspectiva
omniscientă a naratorului alternează cu perspectivele interne-subiective ale unora dintre
personaje. Astfel, omnisciența naratorială este limitată prin introducerea personajelor cu rol de
reflectori sau cu rol de informatori. Naratorul pierde privilegiul omniscienței în lumea pe care o
construiește, o lume nesigură și frământată de conflicte. Personajele reflectoare sunt Ilie
Moromete în primul volum și Niculae în cel de-al doilea, iar rolul lor este de a conduce cititorul,
de a construi lumea ficțională din perspectiva lor și ca urmare a acțiunilor lor. De exemplu,
imaginea satului este construită la începutul primului volum, în timp ce naratorul îl urmărește pe
Ilie Moromete mergând pe drum, casele și oamenii apar parcă în ritmul pașilor personajului.
Personajele informatoare sunt cele care relatează evenimente inaccesibile naratorului, cum ar fi
viața lui Moromete la București, relatată de Parizianul.
Tema textului o constituie destrămarea familiei tradiţionale și a satului tradițional. O
secvență semnificativă pentru tema romanului este scena cinei, care pare un ceremonial
atemporal ce va dăinui permanent în satul românesc. Familia este în integralitate adunată în jurul
mesei și este dominată de figura tatălui, așezat în pragul odăii. Așezarea la masă a membrilor
familiei și dialogurile dintre ei prefigurează conflictele care vor duce la destrămarea acesteia,
naratorul precizând „Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă… nimănui nu-i
trecuse prin cap c-ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă”. Această afirmație prevestește
finalul volumului I, și anume fuga băieților la București, înfățișând momentul dezbinării familiei.
Conflictele sunt prevalente, fapt sugerat de poziția acestora la masă: băieții cei mari „stăteau pe
partea din afara a tindei, ca si când ar fi fost gata sa se scoale de la masa si sa plece afara”.
Ceilalți copii stăteau în apropierea Catrinei, care parcă voia să-i protejeze. Ilie nu o tratează pe
Catrina ca pe o parteneră de viață, ci ca pe o persoană obligată să asigure stabilitatea familiei
printr-un sacrificiu permanent. Ilie Moromete vede în soția sa doar un factor de stabilitate în
familie, care trebuie să se preocupe atât de munca de la câmp, cât și de confortul său și
al celorlalți membrii ai familiei. De aceea, femeia este copleșită de treburi, împărțindu-se între
muncile câmpului și treburile gospodărești. Catrina îi reproșează lui Ilie lipsa de înțelegere și de
ajutor, dar răspunsul lui susține acest conflict ce pare să nu îl intereseze „taci, fă, din gură!…
Vezi-ți, fă, de treabă… Ai făcut mâncare? Spune odată și taci că nu suntem surzi!”

O altă secvență semnificativă este scena tăierii salcâmului, simbolizând destrămarea satului
tradițional, dar și degradarea familiei. Salcâmul ilustrează stabilitatea lumii rurale, verticalitatea
lui fiind văzută ca un ax. Salcâmul face parte din viața familiei Moromete și din viața satului și
pare o entitate magică, fiind înfățișat ca martor și păstrător al vieții țărănești „Toată lumea
cunoștea acest salcâm”. Tăierea salcâmului este o decizie pe care Moromete o ia singur deoarece
Catrina nu lasă impresia unei partenere de viață „asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu
sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile”. Căderea lui în zori, duminica, în sunet de
clopot și bocete ce se aud din cimitirul satului reprezintă un eveniment tragic și prevestește
declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbușirea salcâmului urmează o
tăcere de sfârșit de lume, aceasta însăși părând mai mică, mai urâtă și mai tristă: „Acum totul se
făcuse mic”.

Incipitul și finalul, aflate în relație de simetrie, sunt elemente structurale semnificative

pentru tema  romanului. Structura romanului este una simetrică, circulară pentru că incipitul și
finalul sunt poziționate simetric prin referirea explicită la timpul personificat.  Incipitul este
marcat de metafora timpului, care este insesizabil în acțiunea lui continuă „se pare că timpul avea
cu oamenii nesfârșită răbdare”; „viața se scurgea aici fără conflicte prea mari”. Incipitul
sugerează o liniște şi o stabilitate a satului pe care Moromete o înțelegea şi de care profita
trăindu-și din plin ultimii ani de independență. Totodată, începutul operei plasează acțiunea și în
spațiu ,,în Câmpia Dunării”, indicele spațial prefigurând locurile natale ale Teleormanului.
Simetric, finalul marchează intrarea într-un timp al crizei, satul simțind agresiunea timpului care
părea „a nu mai avea răbdare”. Personificarea realizată prin locuțiunea ,,a avea răbdare” conferă
timpului regimul unei prezențe personalizate. Incertitudinea marcată prin verbul ,,se pare”
evidențiază un timp bivalent: mai întâi, un timp subiectiv, un timp al contemplării și bucuriilor
spirituale, timp iluzoriu, iar apoi, un timp obiectiv, istoric, agresiv, imprevizibil.
Conflictele reprezintă un alt element structural semnificativ pentru tema romanului.
Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie Moromete, acesta nefiind
capabil să își gestioneze zbuciumul interior, ducând  în final la destrămarea familiei. În interiorul
acesteia, se observă, de asemenea, trei tipuri de conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre
tată  și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă si Achim, izvorât dintr-o modalitate
diferită de a înțelege lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei
proprietatea rurală trebuie convertită în bani, în timp ce Moromete apreciază proprietatea privată
pe care refuză să o înstrăineze. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina,
soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i, în schimb,
trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulțumită, ea îşi găsește
inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de
propunerea făcută fiilor săi, la București. Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora
lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta ea ar fi rămas
în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la
bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite
celor trei fii mai mari. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic,
Niculae. Copilul îşi dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să
plătească taxele, îl ironizează „altă treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține
că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se
desprinde treptat de familie.  În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că
tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.

Moromeții este un roman al deruralizării satului ce surprinde realitatea satului tradițional, și

totodată complexitatea acestuia, urmărind dramele petrecute în micile și aparent liniștitele
comunități ale satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei
familii, în criza comunicării.