Moromeţii

de Marin Preda
– Comentariu –

Satul românesc din Câmpia Dunării, marile transformări istorice care se petrec în lumea rurală
la jumătatea secolului trecut, sunt, putem spune, teme predilecte ale operei lui Marin Preda.
Toate aceste transformări fără precedent vor fi ilustrate prin familie, ţărănime şi drama ei
istorică.
Valoarea de excepţie a romanului „Moromeţii‟ constă în densitatea epică, în profunzimea
psihologică şi în problematica inedită a satului românesc, surprins la răspântia dintre două orânduiri
sociale.
Romanul este alcătuit din două volume, apărute la o distanţă de 12 ani, în 1955 – volumul I şi
1967 – volumul al doilea.
Ca orice roman, „Moromeţii‟ este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu
acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu puternice conflicte şi cu o intrigă
complicată, la care participă numeroase personaje, bine individualizate şi construite în spirit realist.
Principalul mod de expunere este naraţiunea.
Personajele se conturează direct, prin descriere şi tehnica detaliului, dar şi indirect, din propriile
fapte, gânduri, vorbe, prin dialog şi monolog interior.
Perspectiva narativă este obiectivă, relatarea se face la persoana a treia, naratorul fiind
omniprezent şi omniscient.
Perspectiva temporală este cronologică, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, al satului
Siliştea-Gumeşti, dar şi un spaţiu imaginar, închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa
personajelor.
Acţiunea primului volum este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al Doilea Război
Mondial (1937), într-un sat din „câmpia Dunării‟, Siliştea-Gumeşti, când „timpul avea cu oamenii
nesfârşită răbdare‟, iar viaţa ţăranilor „se scurgea aici fără conflicte mari‟.
Axa fundamentală a primului volum o constituie ideea timpului, care, îngăduitor, la început,
revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite‟: „Dintr-o dată, timpul nu mai avea
răbdare‟.
Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la confruntarea dintre
două epoci, când societatea se află sub presiunea unor evenimente zguduitoare.
1
 Autorul conturează imaginea dramatică şi realistă a satului românesc, prin dispariţia ţărănimii
tradiţionale, clasă socială fundamentală.
Planurile narative sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se
determină reciproc, ca în romanul „Ion‟ al lui Liviu Rebreanu.
Există aici un plan al familiei Moromete, care stă în centrul naraţiunii, şi un plan al celorlelte
destine şi familii din sat, care evoluează paralel.
Incipitul precizează locul, „câmpia Dunării‟, unde urmează să se petreacă întâmplările, şi
timpul, care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare‟.
Axa timpului străbate tot volumul I. Majoritatea evenimentelor se petrec de sâmbătă seara până
duminică noaptea.
În finalul romanului, după fuga băieţilor lui Moromete la Bucureşti, timpul se precipită, se
grăbeşte, „nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al Doilea Război Mondial‟.
Între cele două coordonate, cea a timpului răbdător şi cea a timpului grăbit, în Siliştea-Gumeşti
au loc evenimente esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi pe a altor familii din
sat.
Incipitul prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari.
Naratorul are şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui gest, replică sau amănunt şi
construind o scenă monumentală, a cinei, cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor.
Scena reprezintă şi intriga romanului.
Cina se desfăşoară după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Astfel, aflăm că familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi din două
căsătorii. Este o familie hibridă, generatoare de conflicte în interiorul ei.
Ilie Moromete, tatăl, este cu zece ani mai mare decât Catrina, soţia sa. Venise în această a doua
căsătorie cu trei băieţi: Paraschiv, Nilă şi Achim. Lor li se adaugă Tita şi Ilinca şi încă un băiat,
Niculae, de doisprezece ani.
Moromeţii iau cina „în tindă‟, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, aşezaţi unul lângă altul,
„după fire şi neam‟.
Cei trei fraţi vitregi stau spre partea de dinafară a tindei, „ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă
să se scoale de la masă şi să plece‟, prevestind, parcă, fuga la Bucureşti.
În partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare, stătea întotdeauna Catrina, având lângă
ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete‟.

2
 Autoritatea tatălui este sugerată chiar de acum: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor‟,
stăpânind „cu privirea pe fiecare‟.
Chiar din acest episod, atmosfera este tensionată. Fiecare membru al familiei are nemulţumiri
gata să izbucnească în conflictele ce vor zgudui puternic familia, ducând la destrămarea ei.
Conflictul principal este între Catrina Moromete şi cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi
Achim. Alt conflict este între Ilie Moromete şi fiul său Niculae, care şi-ar fi dorit să meargă la şcoală,
să înveţe. Moromete îl trimite însă să pască oile, pentru că „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm
să studiem‟.
Catrina Moromete mai fusese măritată, dar bărbatul îi murise în timpul războiului. Nu pe front,
că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, de „apă la plămâni‟. Murind în timpul războiului,
autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese „erou‟ şi Catrina primise un pogon de pământ, ca
„văduvă de război‟.
Din această primă căsătorie, ea mai avea o fată, pe care o lăsase la socri şi cu care „nu se avea
bine‟.
Pe băieţii lui Moromete din prima căsătorie îi crescuse de mici, dar aceştia nu o iubeau.
Resentimentele le erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Maria, poreclită Guica. Aceasta, la
rândul ei, era nemulţumită de căsătoria fratelui. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria lui Moromete
şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei.
Pe Catrina o duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă, şi o rudă mai îndepărtată a lui
Moromete, zis Parizianul.
Băieţii cei mari sunt tot mai porniţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi
Ilinca, deoarece ele îşi făceau „ţoale‟ noi, erau „vesele şi vioaie‟ şi li se strângea zestre pentru măritiş
într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni nu avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Moromete şi soţia lui. Catrina revendica pogonul ei de pământ tot mai
insistent. Moromete însă îl vânduse în timpul foametei de după primul război. El îi promisese, în
schimb, că îi va face acte pe casă, ca să nu rămână „pe drumuri‟. Nu se ţine de cuvânt, ba chiar glumea
batjocoritor când ea aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta „nu face nimic, stă toată ziua‟, iar pe ei îi
scoală cu noaptea în cap ca să plece la muncă. Îl acuză că nu e în stare de nimic, pe când alţii, ca „alde
Bălosu‟, ştiu să câştige bani din vânzarea produselor. Îl conving să plece împreună la munte cu cereale,
dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete.

3
 Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani. Îl conving chiar şi pe
Moromete că familia s-ar alege cu un venit important.
Datoriile la bancă, plata „foncierii‟ şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe
Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă pământ.
Ca să mai achite din datorii, se hotărăşte să îi vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte.
Nu este vorba despre orice salcâm: „Acesta străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată
partea aceea a satului‟. Prin urmare, salcâmul este un simbol al trăiniciei şi al stabilităţii vieţii ţărăneşti.
Tăierea salcâmului este o secvenţă memorabilă a romanului.
Este alcătuită din detalii ce se adună progresiv, cuvinte expresive şi are o simbolistică
dramatică.
Vândut lui Bălosu pentru 1200 de lei, salcâmul făcea parte din viaţa familiei Moromete şi din
existenţa întregului sat: „toată lumea cunoştea acest salcâm‟.
Tăierea sa este primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas
parcă fără apărare în faţa teribilelor realităţi istorice: „...acum totul se făcuse mic. Grădina, caii,
Moromete însuşi arătau bicisnici‟. Chiar şi ciorile se roteau dezorientate, nemaiavând pe ce să se
aşeze‟.
Critica literară (Eugen Simion) a remarcat faptul că salcâmul „este dublul vegetal al lui Ilie
Moromete‟. Destinul omului se îngemănează cu destinul copacului devenit simbol al unei lumi
dispărute pentru totdeauna.
Poiana lui Iocan este inima adevărată a satului, locul unde se adună gospodarii care sunt nici
săraci, nici bogaţi‟. Între aceştia se remarcă Moromete, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae. Ei citesc ziarul şi
comentează politica ironic şi cu umor, după legi numai de ei ştiute.
Fiecare din cei trei era abonat la alt ziar. Dacă veneau fără ziare, însemna că sunt supăraţi „şi n-
aveau chef să discute politică‟.
Episodul comentariilor politice este inedit. Moromete citeşte ziarul „cu glas schimbat şi
necunoscut, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de
convingere pe cei care ascultau‟. La final, concluzionează fără drept de apel: „trei chestiuni se
desprinde de fapt din această situaţie‟
Chiar din această scenă, din plăcerea cu care intră în pielea personajului politic, din
multitudinea de nuanţe ale vocii, ne dăm seama că avem de-a face cu un personaj căruia îi place să
joace teatru.
Memorabilă pentru talentul histrionic al lui Moromete este scena „foncierii‟.
4
 Chemat urgent de la fierărie, Moromete vede pe prispa casei pe Jupuitu îmbrăcat orăşeneşte, dar
slab, de parcă „mânca numai miercurea şi vinerea‟. Împreună cu încă un agent de urmărire, acesta este
hotărât să îl execute pe Moromete, făcându-l să plătească.
Moromete „joacă‟ scena „foncierii‟ cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi
de data aceasta (era singurul din sat pe care Jupuitu îl păsuise 5 ani ca să nu plătească foncierea!).
Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost alcătuiesc un moment unic în literatură.
Deşi este singur în bătătură, strigă la toţi ai casei pentru a părea un om ocupat, care are de
rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu
desăvârşire: „Catrino, ia, fa, secerile astea‟, „Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard
de cinci săptămâni?‟.
Se întoarce brusc către ei „pe călcâie şi strigă: - N-am!‟.
După ce îl aduce la exasperare pe Jupuitu, se laudă lui Bălosu: „I-am păcălit cu două sute de
lei‟.
Se bucură nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său. Acesta îl
priveşte buimac: „Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el?‟
Scena secerişului este o adevărată monografie a obiceiurilor existente aici din timpuri
străvechi.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este acela
care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile‟, părţile de loc pe care fiecare
secerător va trebui să le ducă la capăt, iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi.
Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători.
Catrina îl laudă pe Cel de Sus pentru „mana cerească‟, grâul, cu care „îi milostivise‟.
Spre sfârşitul volumului I evenimentele se precipită. Paraschiv, Nilă şi Achim fug la Bucureşti
cu caii, oile, banii şi zestrea fetelor.
Moromete este convins că Achim nu va trimite niciun ban acasă. De aceea, ia hotărâri decisive:
îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind, astfel, să-şi achite taxele pe
„fonciere‟, datoria la bancă, taxele şcolare ale lui Niculae. Îi mai rămân bani ca să-şi cumpere şi doi
cai. Dar naratorul omniscient notează cu amărăciune că problema datoriilor va rămâne nerezolvată pe
viitor: „din nou rata la bancă, din nou foncierea, din nou Niculae‟.
Acţiunea primului volum se sfârşeşte înainte cu trei ani de începerea celui de-al Doilea Război
Mondial, când „timpul nu mai avea răbdare‟ cu oamenii.

5
 Monografia satului se conturează prin ilustrarea unor datini, obiceiuri: jocul băieţilor cu
bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluierat de către
flăcăi, jocul căluşarilor în curtea lui Balosu. Scriitorul realizează, astfel, o imagine sugestivă a
spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării.
Viaţa oamenilor este legată direct de aceea a animalelor, care devin adevărate personaje de
roman, având nume şi participând la întâmplări.
Bisisica, oaia nărăvaşă, îl enervează peste măsură pe Niculae. Câinele Duţulache fură brânza
pusă la masă pentru cină. Caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari.
Al doilea volum al romanului „Moromeţii‟ a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, în
1967.
Personajele au rămas aceleaşi, dar li s-au mai adăugat altele noi.
Este de remarcat faptul că, în volumul al doilea, personajul principal devine Niculae, în timp ce
Ilie Moromete, tatăl său, trece în plan secund.
Începutul celui de-al doilea volum îl constituie oîntrebare retorică: „În bine sau în rău se
schimbase Moromete?‟
Ceilalţi ţărani, de asemenea, îşi schimbaseră atitudinea faţă de el: „ cei care îl duşmăneau [...] se
potoliră‟.
Tudor Bălosu devine „chiar binevoitor faţă de vecinul său‟, Guica amuţise, „nu i se mai auzea
deloc gura‟. Când moare, Ilie Moromete nu merge la înmormântarea ei, ceea ce „n-a mirat pe nimeni‟.