MOROMEŢII de Marin Preda

PARTICULARITĂŢILE TEXTULUI
I. Încadrarea romanului într-o perioadă/ orientare tematică/ curent literar

Prin Moromeţii, carte fundamentală a prozei contemporane, Marin Preda continuă tradiţia romanului
românesc de inspiraţie rurală, distanţându-se totuşi de aceasta, propunând o viziune nouă, modernă a
universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român. Romanul Moromeţii este o oglindă fidelă, obiectivă a
perioadei de instaurare a socialismului din mediul rural şi a marilor schimbări istorice şi sociale care ameninţă
satul românesc tradiţional. Marin Preda îndrăzneşte să arate că "omul nou" traversează crize profunde, iar
trecerea spre colectivizare nu se face global şi de la sine, ci dramatic pentru fiecare individ.

Volumul I dn Moromeţii a apărut în 1955, iar al doilea în 1967. Geneza primului volum se află în câteva
din nuvelele din volumul de debut , Întâlnirea din pământuri, 1948. În plus, romanul este un omagiu adus
tatălui scriitorului, Tudor Călăraşu, despre care a fost convins că a dominat lumea şi oamenii prin filizofia sa
asupra existenţei. În ciuda elementelor autobiografice declarate, perspectiva naratorului este omniscientă,
relatarea faptelor se face obiectiv, la persoana a treia. Perspectiva omniscientă a naratorului alternează cu
perspectivele interne, subiective ale personajelor reflector (Ilie Moromete în primul volum si Niculae
Moromete în volumul II). Tema rurală a vieţii ţărăneşti şi problematica pământului înscrie opera în seria
romanelor tradiţionale, însă analiza psihologică modernă, prezenţa personajului reflector şi mai ales noua
viziune asupra ţăranului şi a satului se constituie ca elemente de modernitate în roman.

Romanul abordează o temă fundamentală a scrierilor lui Marin Preda- destrămarea civilizaţiei
tradiţionale româneşti. Alte teme aduse în dezbatere sunt: tema familiei şi cea a paternităţii, tema timpului
şi cea a confruntării individului cu istoria, tema vieţii, a iubirii şi a morţii, tema cunoaşterii, libertatea şi
constrângerea, iluzia şi realitatea, solidaritatea umană şi exilul interior.

II. Elemente de structură şi compoziţie

Titlul subliniază intenţia romancierului de a urmări destinul unei familii, element esenţial al lumii
ţărăneşti. Roman al unei familii, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi rurale ale cărei temelii sunt grav
ameninţate de un timp viclean şi de mari schimbări care îl vor marca pentru totdeauna.

Compoziţia primului volm este ordonată pe o axă fundamentală- cea a timpului care nu rămâne simplă
cronologie, ci se constituie ca o forţă înşelătoare, vicleană, încercuind primejdios existenţa. Cele trei părţi au
ritmuri diferite, determinate de acest timp. Prima parte are un ritm lent ce dilată neobişnuit de mult o durată
relativ mică- de sâmbătă seara când Moromeţii se întorc de la câmp, până duminică noaptea, când Polina fuge
de acasă. Partea a doua alătură, printr-o tehnică modernă a colajului (a mozaicului) scene diverse de viaţă din
existenţa câtorva familii din Siliştea- Gumeşti. În centrul atenţiei se menţine familia Moromeţilor. Partea a
treia cuprinde două mari episoade epice: secerişul şi conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi mai mari.

Incipitul şi finalul romanului sunt marcate de două fraze- cheie, romanul având o compoziţie inchisă,
circulară şi simetrică"În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că
1
timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.// Trei ani mai târziu,
izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare." Timpul devine o prezenţă
personalizată. Timpul bivalent (are două dimensiuni opuse) se reflectă şi într-o structură duală a romanului.
Primul plan e dominat de o durată subiectivă- un timp interior, al bucuriilor şi al contemplării. E un timp al
trăirii iluzorie a realităţii. Într-un plan secund se conturează ameninţător un timp răbdător, cum crede
Moromete, căci a lui este convingerea exprimată în ultimele cuvinte ale primului volum.

Romanul este structurat în trei planuri narative. Planul narativ principal este cel al destinului familiei,
având în centru familia Moromeţilor. Acestui plan îi corespunde un conflict de ordin moral între generaţii: Ilie
Moromete este apărătorul unor valori morale autentice, eterne, în timp ce fii săi aderă la valorile materiale ale
unei lumi agresive. Cel de-al doilea plan este al destinului individual, al devenirii interioare. Acestui plan îi
corespunde un conflict interior, psihologic: Ilie Moromete trăieşte drama paternităţii înşelate. Al treilea plan
narativ, cel al destinului comunităţii ţărăneşti, este dinamizat de conflicte puternice de ordin politic, economic
şi moral.

III. Scene semnificative pentru tema/ temele romanului

Romanul este alcătuit după tehnica modernă a colajului, reunind astfel mai multe scene inspirate din
fapte aparent banale. Toate scenele şi secvenţele capătă sens unitar sub semnul ireversibilităţii timpului
agresiv şi sunt importante din perspectiva conflictelor şi a evoluţiei acestora. Moromeţii este romanul unui sat
aflat în proces de degradare, dar şi romanul unei familii care se destramă. Două sunt scenele mai importante
pentru reliefarea acestei idei: cina şi tăierea salcâmului.

1.Cina de sâmbătă seară din tinda casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase,
rotunde, dominate de figura tatălui, pare un cereminial atemporal al vieţii rurale. Scena cinei relevă statutul
lui Ilie Moromete în cadrul familiei sale şi debutează cu un dialog savuros între el şi soţia sa, Catrina
Moromete, pe seama căreia se distrează. Cap al familiei, Moromete se manifestă mai întâi prin plăcerea
ironizării celorlalţi, apoi printr-o autoritate incontestabilă în faţa celor şase copii: "Deodată curtea răsună de
un glas puternic şi ameninţător făcându-i pe toţi să tresară de teamă."

Fragmentul care înfăţişează aşezarea la masă are şi rol expozitiv, fiindcă recompune istoria familiei-
Catrina a mai fost căsătorită, are o fiică pe care o creşte fostul ei socru. Dar la acest detaliu se trece după ce
este inserată precizarea că "fără să se ştie când, copii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi
neam". Scena conturează gradat atmosfera conflictuală din familia Moromete. În ciuda faptului că masa e
rotundă şi mult prea mică pentru numărul mare de copii, ei parcă sunt aşezaţi în două tabere de copii.
Distanţe mari îi separă de restul familiei pe cei trei fraţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, care " stăteau spre partea din
afară a tindei, ca şi când ar fi gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară". Acest detaliu
anticipează hotărârea băieţilor de a fugi la Bucureşti cu oile şi caii. Este sugerată şi ideea că ei nu aparţin
familiei, fiindcă mama vitregă îi are lângă ea pe "ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu
Moromete".

Locul tatălui este esenţial pentru sugerarea statutului său: el nu este doar autoritatea familiei, ci şi
elementul ei de coeziune, fiindcă stă "deasupra tuturor", pe pragul "celei de-a doua odăi, de pe care el

2
stăpânea cu privirea pe fiecare". Atmosfera conflictuală se înrevede şi în jocul de priviri şi gesturi prin care se
realizează şi analiza psihologică: Achim clipeşte "ascuţit", "înfingându-şi ochii" în ochii mamei vitregi care îl
numeşte "colţat". Moromete are în glas "fire de ameninţate", apoi ridică mâna spre o fată, îi vorbeşte
ameniţător şi lui Achim care-i răspunde cu dispreţ, pe Niculae "îl fulgeră cu privirea", apoi îl loveşte,
cerecetându-l cu "glas îndesat" şi făcându-i să-i încremenească ochii.

Profund dramatizată, scena introduce gradat principalele ameninţări care vor duce la destrămarea
familiei, dar şi principalele conflicte. Primul este un conflict între generaţii, fiii din prima căsătorie răzvrătindu-
se împotriva tatălui, în principal din cauza felului diferit în care văd pământul şi viaţa de la ţară. Într-o epocă
tulbure, când pământul începe să fie un mijloc de îmbogăţire, ca pentru vecinul Victor Bălosu, Moromete vede
loturile de pământ pe care le are garanţia unei vieţi, nu îndestulate, ci independente, senine, stabile. După
propunerea de a face comerţ cu cereale, ca Bălosu, pe care Moromete o ia ca prilej de a se distra şi de a vedea
lumea, fiii cer să se facă împrumutul de la bancă pentru cumpărarea oilor, dar nici aşa nu obţin niciun
"beneficiu", cuvânt pe care tatăl îl învaţă destul de greu. Acest conflict este alimentat de altul, cel dintre
Moromete şi Guica, sora lui. Aceasta, răzbunându-se pe fratele care a alingat-o şi i-a luat pământul, îi
îndeamnă pe nepoţi să fugă de acasă cu tot ce apucă să ia, convingându-i că fetele ascund în ladă banii
câştigaţi de ei prin trudă. Ura femeii se îndreaptă şi spre Catrina fiindcă s-a căsătorit cu Moromete, a făcut alţi
copii şi aşa averea trebuie să se tot împartă, când ar fi putut ea să-i crească pe nepoţi. Al treilea conflict
priveşte relaţia dintre cei doi soţi. Catrina nu pierde niciun prilej să ameninţe că vinde din lotul ei, aşa cum
făcuse şi în timpul secetei, când primise de la Moromete promisiunea că va trece casa şi pe numele ei, ca să fie
sigură că fii vitregi nu o vor da afară. Catrina nu bănuieşte lipsa lor de preocupare pentru traiul de la ţară şi îşi
alimentează nejustificat ura, teama şi dispreţul, care vor duce la ruperea relaţiei sale cu Moromete.

2. Din aceeaşi serie a scenelor cu semnificaţii privind destrămarea familiei face parte şi tăierea
salcâmului, scenă cu funcţie simbolică şi premonitorie. Fonciirea şi datoriiile la bancă îl determină pe
Moromete să ia decizia de a tăia sălcâmul şi de a-l vinde lui Bălosu. Astfel, în zorii unei dimineţi de duminică,
Moromete îl trezeşte pe Nilă şi îl cheamă în grădină. Întreaga scenă începe să iasă din sferele realismului,
căpătând semnificaţiile unui ritual rău prevestitor. La acesta contribuie descrierea lunii care "seamănă cu un
soare mort, ciuntit şi rece", bocetele care se aud dinspre cimitir, dar par că "ies din pământ". Aceste amănunte
sprijină ideea că locul este oarecum separat de restul lumii. Întreaga vâlcea este plină de salcâmi, dintre care
unul umbreşte locul, "un salcâm uriaş", "stufos şi înalt", un fel de axis mundi al familiei, dar si al satului. În
întreaga scenă el este personificat, simbolizând esenţa, spiritul protector al familiei, punctul ei vital, care face
parte dintr-un ritual de regenerare: "copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile", iarna
"îmbrăţişau tulpina salcâmului", care "era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat".

Exprimarea "trebuie să-l trântim la pământ" arată o necesitate inexplicabilă, o agresivitate ieşită din
comun faţă de salcâmul care are reacţiile unei fiinţe, stând drept şi liniştit, iar aşchiie sar şi se aşază în jurul lui,
protctoare. Când Moromete exclamă "vânjos a mai fost", totul e pierdut, dar se stabileşte între om şi copac o
identitate de reacţii ca între om şi dublul său. Salcâmul refuză atracţia pământului, se clatină, se
împotriveşte, "ca şi cum n-ar fi vrut să părăsească cerul". Când îmbrăţişează pământul, totul dobândeşte un
aer tragic, de moarte violentă, a unui om ucis, întors din ascensiune, jertfit şi silit să răspundă altui destin.
Doborârea salcâmului anticipează moartea lui Moromete, uriaşul copac fiind un simbol al căderii acestuia.

3
Scena se încheie în aceeaşi atmosferă rău prevestitoare de la început, "ciorile dând târcoale şi croncănind,
parcă a pustiu, din ciocurile lor negre".

3. Statutul lui Moromete în cadrul satului reiese din scena discuţiilor în faţa fierăriei lui Iocan. Aşezată
la o răscruce de uliţe, fierăria lui Iocan se transformă în fiecare duminică în loc de întâlnire a oamenilor din sat
"care au pretenţia că e ceva de capul lor" cum se exprimă Moromete. Dezbaterile sunt un mijloc de a da
înţeles evenimentelor politice contemporane la care ţăranii nu au acces direct şi, reinterpretându-le, se simt
liberi. Reeditând discuţiiţe din parlament, se întrevede un anumit ritual din care fac parte aşteptarea liderului,
Moromete, amânarea discuţiilor pentru creşterea suspansului, lectura articolelor din cele trei ziare,
reprezentând tot atâtea opţiuni politice, comentariile celor prezenţi. Moromete este cel care conduce
adunarea al cărei suflet este, reuşind să-i impresioneze pe toţi prin inteligenţă şi disimulare. El ştie, ca un
veritabil orator, că ascultătorii trebuie să se regăsească în discurs; se manifestă zgomotos când este combătut,
se ridică în picioare, protestează. Când întâlnirile nu vor mai avea loc în poaiana fierăriei lui Iocan, doar chipul
din lut a lui Moromete făcut de Din Vasilescu va rămâne nemişcat pe poliţă, amintind de realităţi imposibil de
readus în prezent.

IV. Particularităţi de construcţie a unui personaj- Ilie Moromete

Figura centrală a cărţii este în mod absorbant Ilie Moromete. Existenţa fiecărui membru al familiei
depinde de existenţa şi de iniţiativele lui. Ilie Moromete este un ţăran seducător pe care soţia şi copiii îl
ascultă cu neascunsă încântare. Niculae este vizibil fermecat de felul de a vorbi al tatălui său. Prestigiul de care
se bucură în sat este real şi necontestat. Inteligenţa, ironia, umorul, ştiinţa de a povesti fac din acest ţăran un
ţăran- filozof (Marin Mincu). Deosebirea dintre Ilie Moromete şi Ion al Lui Rebreanu dă o notă de puternică
originalitate cărţii lui Marin Preda. Scriitorul muntean descoperă lumii rurale intelectualitatea.

Caracter puternic, natură complexă, inteligenţă ieşită din comun, Ilie Moromete "simbolizează lumea
ţărănească în valorile ei durabile"(Eugen Simion). Personajul trăieşte concomitent în două lumi: cea reală,
compsă din familie, din prieteni, din de-ai lui Aristide sau Bălosu, din perceptori care cer cu insistenţă
fonciirea; cealaltă lume, mult mai complexă, e lumea interioară în care eroul evoluează nestingherit.
Personajul "vede" acolo unde alţii nu observă nimic, unde ceilalţi văd banalul, Ilie Moromete vede farmecul.

A sta pe stănoaga şi a privi lumea este echivalent cu a vedea un spectacol. Omul se încăpăţânează să
reziste convins că lumea lui ţărănească înseamnă stabilitate în universul satului dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial. Moromete nu e un om obişnuit, felul lui de a se purta stârneşte nedumerire în jur, iritare sau
admiraţie. În scenele de la fierăria lui Iocan personajul se individualizează. Aici se citesc ştirile din "Dimineaţa"
şi Moromete e înconjurat şi ascultat cu multă simpatie. Prestigiul său între oamenii satului este real. Este
sociabil, inteligent şi are o mare disponibilitate umoristică. Aproape gata să se aşeze la masă, familia constată
că Duţulache, căţelul, fură brânza. catrina se supără, Ilie adaugă liniştit "Dă-i apă."

Disimularea este principala sa trăsătură. Moromete înţelege, dar caută să ascundălaturi ce vin în
contradicţie cu scopul său. Celui ce vine să-i ceară fonciirea îi răspunde calm: "Neaţa, domn-le Florică! Staţi pe
prispă! Uite mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit", deşi nu-l întrebase nimeni ce face.

4
 Treptat, conştiinţa siguranţei de sine devine tot mai tulbure. Tulburarea este semn că "lupta pentru
apărarea vechilor ei bucurii se sfârşea". Sentimentul de vinovăţie se iveşte când Niculae ia premiul I şi se
intensifică o dată cu fuga băieţilor, ceea ce va da naştere unei crize: "Pentru întâia oară Moromete nu putea
scăpa de un sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi
chipul galben- negru al băiatului". Sentimentul vinovăţiei dă profunzime morală, dar constituie şi un
avertisment. O scenă admirabil imaginată de scriitor ni-l înfăţişează pe Moromete la hotarul lotului în
momentul crizei. Lumea este judecată cu asprime pentru că i-a îndepărtat copiii. Trăieşte un moment al
revelaţiei: "Nu era vinovat. Iar dacă totuşi grşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi
armonia lumii, nu singurătatea lui ear de vină, ci lumea."

Drama lui Ilie Moromete anunţă drama colectivităţii din care face parte şi pune sub semnul întrebării
structurile care au generat-o. Timpul interior se converteşte în istorie, drum ireversibil. Ilie Moromete
ilustrează un tip de personalitate umană în luptă cu vitregiile istoriei în confruntare cu una din cele mai grave
probleme: dispariţia civilizaţiei tradiţionale.

Dintre cunoscutele modalităţi de caracterizare, Marin Preda foloseşte caracterizarea indirectă, semn
evident al modernităţii. În cazul lui Ilie Moromete portretul literar nu este furnizat de înfăţişarea lui fizică.
Există descrierea unui portret, dar acesta nu este al personajului, ci imaginea chipului modelat de Din
Vasilescu, pe care Iocan l-a depus deasupra uşii fierăriei: "... se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată,
neobişnuită, care semăna a om. Era parcă capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul
se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el,
Moromete, aşa de... aşa de serios şi de... Da, el era, dar parcă era... Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era
singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament". Ultimul pasaj pune în
evidenţă valoarea conotativă a portretului, acela având caracter premonitoriu, căci Ilie Moromete din finalul
primului volum va deveni un "mare singuratic", care se retrage din agora ţărănească, reprezentată de "prispă",
"stănoagă", "poiană" şi nu mai încântă cu magia cuvântului, salutând scurt şi refuzând să mai povestească,
încremenind parcă în huma arsă.