Moromeţii

de Marin Preda
– roman postbelic, realist-
Încadrarea autorului în context:
Marin Preda, important romancier posbelic, se impune în literatură ca o adevarată
conştiinţă, ca un autor care a rezistat în epoca ameninţată de cenzura comunistă, prin
romanele sale (Risipitorii, Delirul, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni), care certifică
rezistenţa prin cultură a autorului lor.
Romanul „Moromeţii” creează în manieră realist-obiectivă universul specific al
satului românesc din Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă, Marin
Preda analizează probleme legate de mica proprietate ţărănească in raport cu relaţiile
capitaliste şi socialiste.
Geneză:
Romanul „Moromeţii” de M. Preda se încadrează în perioada postbelică a literaturii
române. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955, iar cel de-al doilea în 1967.
Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare liniştită”, „Salcâmul”.
Modelul de la care a pornit Preda în vederea contituirii eroului central, Ilie Moromete,
a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu.” Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui
Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol
literar.
1. Încadrare în specie și curent literar:
Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe
personaje principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un
roman obiectiv  prin relatarea obiectivă la persoana a III-a (heterodiegeză), prin perspectiva
omniscientă a naratorului omniscient. Omnisciența este însă limitată, parțială, autorul
folosind tehnica personajului reflector („purtatorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o
capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui Ilie în primul volum sau
Niculaie în volumul al doilea. 
Curent literar. Realismul romanului vine din elementele reale de cronotop pe care le
regăsim, prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator obiectiv, omnipresent şi
omniscient, prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice, prin crearea unei
tipologii determinate istoric şi social, prin structura circulară a primului volum.
Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii, până în toamna anului 1937,
în satul Siliștea-Gumești. Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul
monologurilor sau prin utilizarea stilului direct sau indirect liber, romanul este unul de
factură psihologică.
2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative:
Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care
trece prin numeroase prefaceri sociale, dar şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti.
O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului, moment ce
prefigurează desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei trei fraţi vitregi, Paraschiv,
Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să
se scoale de la masă şi să plece afară.  De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea
întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe

1
Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra
tuturor (…)”. 
O altă scenă ce sugerează destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. Acesta este
un simbol al unității, al stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit de echilibru: „totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.”
Viziunea despre lume este una specific realistă. Preda consideră că în afara istoriei,
adevărului şi realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel, cultivă o literatură inspirată din
realităţile contemporane, într-un stil epic dens, utilizând observaţia psihologică. Debutează
cu nuvele: „Întâlnirea din pământuri” (1948), „Desfăşurarea”, „Îndrăzneala”, „Ferestre
întunecate”. Apoi publică romane: „Moromeţii” (1955, 1967), „Marele singuratic”, „Delirul”,
„Cel mai iubit dintre pământeni”, „Intrusul”, „Risipitorii”.
3. Elemente de structură:
Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt
reprezentanţii clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea
Război Mondial.
Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În Câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea
cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul
verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi latent.
Romanul este unul simetric, finalul descriind că „trei ani mai târziu izbucnea cel
de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel, calmul şi liniştea se
destramă. Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni:
obiectiv (real, vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al
personajului, al dialogurilor).
Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La început
ni se prezintă familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui de monotonia vieţii,
făcând doar ce era strictă nevoie, cu o vădită nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă,
teatral, ironic. Avem de-a face la prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi.
În scena cinei ni se prezintă familia la masa de seară. Mâncau la o masă joasă şi
rotundă, pe nişte scăunele cât palma, expresie a condiţiei sociale simple. Stăteau la masă într-
o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără să se ştie când.” Pe partea dinafară a
tindei, sugerând o iminentă plecare, stăteau cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă,
copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stătea pe partea
cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete.
Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, stăpânind cu
ochii pe fiecare. Toţi erau înghesuiţi pe când el putea să se mişte în voie. Fire liberă,
neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de autoritate şi control asupra situaţiei.
În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali,
ţărănişti) fac un spectacol de analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual
aşteptat şi respectat pentru consistenţa opiniilor. El lecturează ziarul, trage concluzii,
monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută aici ca o nevoie în
pragul unei transformări majore.
Tăierea salcâmului este o scenă iminentă, inserată încă din primele pagini ale
romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul
bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete împreună cu Nilă
(naiv şi docil) taie copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul declinului şi pierderea

2
unităţii familiei. Cei doi care taie neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care refuză a se mişca
deşi este jumătate tăiat, urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea celor din
jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi
câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un reper fundamental pentru ei.
Ameninţările istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie încearcă prin
disimulare şi printr-un uimitor joc teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui Iocan,
intră în curte evitându-l pe Jupuitu, vrând să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte
nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile astea” sau „Paraschive,
nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el
strigându-i: „N-am!”. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani având
satisfacţia că nu e nevoit să-i dea pe toţi.
Scena secerişului prezintă un întreg ritual: trezirea tatălui, înhămarea cailor, trezirea
celorlalţi, zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia
fugind cu lucrul uitat în casă iar bărbatul înjurând), cearta pentru seceri la pământ, glumele,
zăbovirea şi începutul secerişului. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor datorită
unei opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici de a avea
bani şi aderă la materialismul acestei lumi, pe când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii,
păzitor al pământului din care nu vinde nimic, considerându-l stabilitate, echilibru peste timp,
viitorul familiei. Astfel, are loc bătaia copiilor urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii
şi zestrea fetelor.
Stil:  Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre
gesturi sau mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog,
monolog interior, monolog adresat, introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva
obiceiuri şi datini populare: jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea
salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui
Bălosu realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din
Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori
adevărate personaje în roman, având nume şi participând la intâmplări. Oaia Bisisica îl
enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina
familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în
preajma oamenilor prin zgomote specifice.
Concluzie:
Romanul „Moromeţii” reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială,
prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care
sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii
narative prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului,
precum şi crearea unui nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elementele de
modernitate ale cărţii.