Moromeţii

Marin Preda

– roman postbelic, realist-

Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955, iar cel de-al doilea în
1967. Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare

liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de la care a pornit Preda în vederea contituirii

eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind: „eroul

preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje

principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un

roman obiectiv  prin relatarea obiectivă la persoana a III-a (heterodiegeză), prin

perspectiva omniscientă a naratorului omniscient. Omnisciența este însă limitată,

parțială, autorul folosind tehnica personajului reflector (“purtatorul de cuvânt” al

autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în

ipostaza lui Ilie Moromete, în primul volum, sau Niculae, în volumul al doilea. 

Realismul romanului este ilustrat prin: precizia reperelor spaţiale (cadrul

desfăşurării acţiunii este satul natal al lui Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul

Teleorman, un loc real, ridicată la rangul de simbol literar), tematica socială,

prezentarea veridică a vieţii satului românesc din preajma războiului (cu

elemente specifice: hora, secerişul , întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan).
Romanul are ca temă prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care
trece prin numeroase prefaceri sociale, dar şi destrămarea familiei tradiţionale

ţărăneşti.

O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului, moment

ce prefigurează desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: Membrii familiei

mănâncă la o masă joasă şi rotundă, pe nişte scăunele cât palma, expresie a

condiţiei sociale simple. Stau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi
cu vremea, fără să se ştie când.” Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă

plecare, sunt cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima
căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stă pe partea cealaltă,

lângă vatră, şi îi are lânga ea pe Niculaie, Ilinca şi Tita, copiii făcuţi cu Moromete.
Acesta din urmă stă parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi,

stăpânind cu privirea pe fiecare.

O altă scenă ce sugerează destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. din

cauza lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul bocetelor din cimitir
(ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete împreună cu Nilă (naiv şi
docil) taie copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul declinului şi
pierderea unităţii familiei. Copacul care refuză a se mişca, deşi este jumătate tăiat,

urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea celor din jur (fiii, soţia,
vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi câmpia

„năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un reper fundamental pentru ei.

Acesta este un simbol al unității, al stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit
de echilibru: „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.”

Titlul  redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membri sunt
reprezentanţii clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui

de-al Doilea Război Mondial.

Incipitul prezintă o imagine a timpului: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea

celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul este

răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric,
finalul descriind că „trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.

Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel, calmul şi liniştea se destramă. Timpul este o
prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni: obiectiv (real, vara

lui 1936, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al

dialogurilor).

Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor mai mari din cauza unei
opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici sâ

aibă bani şi aderă la materialismul acestei lumi, pe când Ilie este păstrătorul
vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu vinde nimic, considerându-l

stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei. Astfel, are loc bătaia copiilor,
urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii şi zestrea fetelor.

Stilul narativ este lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre

gesturi sau mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative:
oralitate, dialog, monolog interior, monolog adresat, introspecţia într-un stil
anticalofil, precis, concis, clar.

Caracterizarea lui Ilie Moromete.

Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al

ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El

întruchipează înfrăţirea omului de la sat cu pământul său, care asigură existenţa

familiei şi respectul colectivităţii, destinul tragic al ţăranului agresat de istorie.

Este totodată un personaj realist, întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut

ca exemplu pe tatăl său, Tudor Călăraşu.

Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent 911” şi se

află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva.”

Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în

frâu, având în vedere conflictele (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculae, băieţii cei mari-

fete, Ilie- Catrina, băieţi- tată). Naratorul îl prezintă încă de la început „stând
deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea

familiei, dar neacceptarea de către fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea şi fuga lor
sunt percepute ca o trădare.  Dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil „să

transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele

familiale, superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de

narator: „descopereau toţi […] că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri
care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are o plăcere a vorbei, pasiune
pentru a comunica permanent cu oamenii. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este
o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici clarifică idei,

descifrează sensuri ale politicii vremii.  Scena plăţii îl prezintă pe actorul

Moromete care protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva

impozitelor impuse de stat. Întrând în curte, el îl ignoră pe Jupuitu, discută cu

nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că este la

biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi pe
salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit pe agent cu
200.

Moromete este un personaj rotund, complex, un personaj exponenţial, al cărui

destin exprimă moartea unei lumi.