Moromeții de Marin Preda

Primul roman scris de Marin Preda-Moromeții este alcătuit din două volume, publicate la 12 ani distanță: 1955
(volumul I) și 1967 (volumul al II-lea). Deși modalitatea artistică și problematica celor două volume diferă, romanul este
unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial și după al Doilea Război Mondial.

Moromeții de Marin Preda este un roman: postbelic, realist, obiectiv, tradițional.

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu intrigă concentrată, conflicte
complexe și acțiune amplă desfășurată pe mai multe planuri narative.
Geneza romanului.

GENEZA
Moromeții de Marin Preda este pregătit de proza scurtă din volumul de debut Întâlnirea din pământuri (1948) –
nuvelele Dimineață de iarnă, O adunare liniștită, În ceață sau schița Salcâmul (considerată cea mai valoroasă sursă a
romanului) - care prefigurează (anunță) motive, întâmplări și personaje din roman.

Încă din aceste micronarațiuni se conturează obsesia fundamentală a creației lui Marin Preda: DESTINUL
ȚĂRANULUI ROMÂN.

Prototipul personajului Ilie Moromete este chiar tatăl prozatorului, Tudor Călărașu despre care Marin Preda nota:
„…eroul preferat Ilie Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu” și apoi mai adăuga: „Tata avea ciudatul dar de
a vedea lucruri care altora le scăpau, pe care nu le vedeau.”

Proza lui Marin Preda aparține realismului postbelic (neorealism) și marchează sfârșitul romanului doric,
denumire dată de criticul literar Nicolae Manolescu romanului tradițional. Moromeții de Marin Preda aparține
realismului postbelic prin următoarele trăsături:

Reflectarea/reprezentarea veridică a realității. Viziunea realistă asupra vieții presupune reprezentarea

veridică/verosimilă/mimetică a realității (gr.mimesis=„imitație, copie”)cu intenția de a crea iluzia vieții. În romanul
Moromeții de Marin Preda, autorul prezintă simbolica destrămare a unei familii de țărani, din Câmpia Dunării, cu câțiva ani
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt descrise transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor.
Veridicitatea romanului este realizată și prin precizarea detaliilor toponimice reprezentate pe hartă: „Siliștea-Gumești”,
„București” etc.

Perspectiva narativă obiectivă a romanului înseamnă apariția unui narator OBIECTIV, care relatează evenimentele la
persoana a III-a, focalizarea este zero, viziunea „din dărăt”. Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a
personajelor-reflector: Ilie Moromete în vol.I, și Niculae Moromete în vol.al II-lea, dar și prin perspectiva informatorilor:
personajul Parizianu atunci când povestește despre vizita lui Ilie Moromete la București. !!!!!!!!!!!!!!! Efectul este acela de
limitare a omiscienței.

1
 Tema centrală a romanului o constituie destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, satul
Siliștea-Gumești. Destrămarea/distrugerea acestei familii de țărani simbolizează, de fapt distrugerea și dispariția
gospodăriei țărănești tradiționale.
Evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei
familii este și „un roman al deruralizării satului”(Nicolae Manolescu), o frescă a vieții rurale dinaintea și de după cel de-al
Doilea Război Mondial.
O altă temă a romanului este criza comunicării care se referă la lipsa unui dialog real dintre Ilie Moromete și
familia sa.
Cea de a treia temă asupra căreia naratorul atrage atenția în incipitul, dar și în finalul romanului „timpul nu mai
avea răbdare” este tema timpului.
O altă temă prezentă în roman este tema socială explicată prin descrierea relației dintre timp și istorie, mai exact
transformările pe care le aduce în istorie trecerea timpului.
Eugen Simion considera, că, de fapt tema centrală a romanului este „libertatea morală în luptă cu fatalitățile
istoriei.”

Există în primul volum al romanului Moromeții de Marin Preda câteva secvențe, scene narative simbolice pentru
tema destrămării familiei. Viziunea inedită despre existență a autorului este evidențiată și cu ajutorul acestor secvențe
narative.

Scena cinei este considerată de criticul Ovid S. Crohmălniceanu, „prima schiță a psihologiei Moromeților”.
Descrierea cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor. Modestia (simplitatea) și solemnitatea îi dau un caracter
sacru, amintind de Cina cea de Taină. La fel ca în picturile renascentiste, lumina cade pe chipul tatălui.
Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului și iminenta destrămare a familiei. Tatăl veghează
asupra copiilor înghesuiți în jurul unei mese „joase și rotunde”, simbol al solidarității și al unității familiale. Cei trei frați din
prima căsătorie, Paraschiv, Achim și Nilă, stau „spre partea din afara tindei” ca și cum ar fi fost gata oricând să se ridice de
la masă și să plece. Această așezare prevestește fuga lor la București. Catrina Moromete, cea de-a doua soție a lui Ilie
Moromete, este o „Hestia” – zeiță ocrotitoare a focului și a căminului conjugal. Ea stă întotdeauna „lângă vatră” jumătate
întoarsă spre oalele cu mâncare de pe foc. Lângă ea „îi avea pe ai ei”, Tita, Ilinca, Niculae, copiii pe care îi avea din
căsătoria cu Ilie Moromete. Ilie Moromete este un adevărat pater familiae (cap de familie), deoarece „locul lui era pe
pragul celei de a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare.” Ilie Moromete „părintele” domină/stăpânește în
mod absolut peste o familie formată din două rânduri de copii, învrăjbiți între ei din cauza averii.
Ceremonialul cinei surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, dar,
„semnele” din text care dezvăluie adevăratele relații dintre membrii familiei: copiii din prima căsătorie, Achim, Paraschiv și
Nilă nu se înțeleg cu cei din a doua căsătorie, Ilinca, Tita, Niculae, iar tatăl pentru a putea păstra unitatea în familie îi
conduce cu „o mână de fier”(autoritară).

Tăierea salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei , fără a vinde pământ
sau oi. Tăierea salcâmului se realizează duminică în zori, într-o atmosferă crepusculară (între zi și noapte)-evidențiind
caracterul ascuns, misterios al intenției protagonistului.
Demersul lui Ilie Moromete este însoțit de semne rău prevestitoare, de exemplu, pe drumul spre salcâm, se aud
în cimitir, femeile care își plâng morții, bocetul acestora prefigurează(anunță) un eveniment tragic, destrămarea familiei
Moromete.
Într-o dimineață devreme, Moromete și fiul său Nilă, taie salcâmul. Salcâmul este cunoscut întregului sat
semnificând legătura cu trecutul, echilibrul, tradiția și imaginea unui trai liniștit, idilic. Copiii cunoșteau bine acest salcâm,
deoarece primăvara „îi mâncau florile și iarna... se dădeau cu săniuța în jurul lui”. Îndrăgostiții îl cunoșteau ca loc de
întâlnire. Salcâmul era cunoscut e toată suflarea satului din totdeauna.
După o muncă dificilă, salcâmul este doborât, iar gospodăria lui Moromete pare acum pustie și modestă, naratorul
afirmând „totul se făcuse mic: grădina, caii, Moromete însuși.”
Apar ciorile, ca niște semne rău prevestitoare, iar mama, Catrina care știe să citească în astfel de lucruri este
frământată de gânduri întunecate.
După criticul literar Eugen Simion, tăierea salcâmului, un „axis mundi”, legătura dintre om și Dumnezeu are
valoare premonitorie. Tăierea lui semnifică intrarea în declin sau începutul distrugerii echilibrului familiei Moromeților.

2
 Elemente de structură, de compoziție și de limbaj:

Titlul romanului, are valoare denotativă și reprezintă numele unei familii de țărani, familia Moromete, din Câmpia
Dunării, care va suferi transformări istorice după cel de al Doilea Război Mondial. Titlul romanului sugerează deci tema
centrală a textului narativ.

Perspectiva narativă obiectivă a romanului înseamnă apariția unui narator OBIECTIV, care relatează evenimentele
la persoana a III-a, focalizarea este zero, viziunea „din dărăt”. Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a
personajelor-reflector: Ilie Moromete în vol.I, și Niculae Moromete în vol.al II-lea, dar și prin perspectiva informatorilor:
personajul Parizianu atunci când povestește despre vizita lui Ilie Moromete la București. !!!!!!!!!!!!!!! Efectul este acela de
limitare a omiscienței.

Incipitul și finalul. Simetria compozițională a romanului este realizată prin cele două referiri la tema timpului, din
primul și din ultimul paragraf al volumului.

Incipitul romanului conține repere temporale și spațiale care vorbesc despre un timp îngăduitor, răbdător: „În
câmpia Dunării cu câțiva ani înaintea celui de al doilea război mondial , se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită
răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari. ” Pe parcurs această constatare se dovedește a fi doar o iluzie a indivizilor
care cred în stabilitatea lumii lor, iluzie susținută și de narator.

În finalul primului volum se adeverește distrugerea satului românesc: ”Timpul nu mai avea răbdare.”

Un triplu conflict destramă (distruge) familia Moromete.

I. Primul conflict se desfășoară între tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Achim și Nilă. Conflictul
are la bază o concepție diferită despre pământ, pe care o au cele două părți. Astfel, dacă pentru Ilie Moromete pământul
trebuie să asigure hrana (mâncare) și să acopere cheltuielile casei, pentru cei trei fii, pământul reprezintă o posibilă sursă
de îmbogățire.

II. Al doilea conflict se desfășoară între Ilie Moromete și Catrina, soția acestuia. Moromete vânduse în timpul secetei
un pogon de pământ, din lotul soției, promițându-i în schimb că-i va pune casa pe nume, însă va amâna mereu acest lucru,
de teama fiilor mari, care își urau mama vitregă. Din această cauză Catrina simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea și
sila de bărbat și de copii”. Ea își găsește inițial refugiul în biserică, iar în al doilea volum, îl părăsește pe Ilie Moromete,
după ce află de vizita lui la București și de propunerea făcută fiilor. Acum înstrăinarea celor doi este definitivă.

III. Al treilea conflict se desfășoară între Ilie Moromete și Guica, sora acestuia. Guica este o poreclă care reflectă
răutatea personajului, numele ei real fiind Maria Moromete. Aceasta și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai
căsătorească, a doua oară. În felul acesta ar fi rămas în casa fratelui ca să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor,
pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Ilie s-a recăsătorit și și-a construit o casă, departe de gospodăria ei, a
aprins în Guica ura împotriva fratelui, o ură pe care o transmite fiilor celor mari.

Există și un conflict secundar, acela dintre Ilie și fiul cel mic Niculae. Copilul își dorește foarte mult să meargă la
școală, în timp ce tatăl său, care trebuie să plătească taxele îl ironizează „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să
studiem” sau suține că învățătura nu aduce nici un „beneficiu”. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde
treptat de familie, iar în volumul al II-lea conflictul tată-fiu trece pe primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă mentalități
diferite.

3
 Construcția discursului narativ/Structra romanului:
Primul volum prezintă destinul unui singur personaj, la care se raportează celelalte personaje, ritmul narativ este
lent și crează impresia de stabilitate a vieții sociale.
Al doilea volum prezintă existența unei întregi colectivități, supuse schimbărilor, ritmul narativ devenind alert.
Romanul constituie o unitate (un întreg) prin descrierea veridică a imaginii satului românesc.

Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului narațiunii.

Volumul I este structurat pe trei părți, prezentând evenimentele care se desfășoară pe parcursul verii, cu trei ani
înaintea izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, în satul Siliștea-Gumești.

I. Prima parte a volumului, se desfășoară de sâmbătă seara până duminică noaptea și conține câteva secvențe
narative care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din Poiana lui Iocan,
hora etc.

II. A doua parte se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la București.

III. A treia parte se derulează de la seceriș și până la sfârșitul verii și se încheie cu fuga feciorilor la București.
Cele trei părți conferă echilibrul compoziției. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa și secerișul.

Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative.

În prim-plan se află Moromeții, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite. Țăran mijlocaș, Ilie
Moromete, încearcă să păstreze întreg -dar cu prețul unui trai (viață)modest- pământul familiei sale, pentru a-l transmite
apoi băieților.
Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Achim și Nilă își doresc independența economică. Ei se simt nedreptățiți
pentru că, după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a însurat cu altă femeie, Catrina, și care are încă trei copii: Tita, Ilina,
Niculae. Îndemnați de sora lui Ilie, Maria Moromete, cei trei băieți pun la cale un plan distructiv. Ei intenționează să plece
la București fără știrea familiei, pentru a-și face un rost. În acest scop, ei vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la
bancă și al căror lapte constituie principala hrană a familiei și caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor
și a cailor ar obține un capital, pentru a începe viața la oraș. Datoria la banca nefiind achitată, planul celor trei băieți
urmează să dea o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la București, să le pască în
marginea orașului și să vândă laptele și brânza la un preț mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea
acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă și vinde o parte din lotul familiei pentru a-și putea plăti impozitul pe
pământ - „foncierea”, însă Achim vinde oile la București și așteaptă venirea fraților. După amânările generate de refuzul lui
Nilă de a-și lăsa tatăl singur în preajma secerișului, cei doi fug cu caii și cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este
nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-și reface gospodăria, pentru a plăti „foncierea”, rata la bancă și
taxele de școlarizare ale lui Niculae.
Planurile secundare completează acțiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui
Boțoghină, revolta țăranului sărac Țugurlan, familia chiaburului Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și Birică, discuțiile
din poiana lui Iocan, rolul instituțiilor și al autorităților, în satul interbelic. De exemplu cuplul Polina-Birică reflectă tema
iubirii și a căsătoriei, care nu ține cont de constrângerile sociale și este construit în opoziție cu modelul cuplului Ion-Ana
din romanul lui Liviu Rebreanu, după cum mărturisește Marin Preda: „...Polina, fata lui Tudor Bălosu, care se mărită cu un
băiat sărac și care are caracter voluntar, care-i impune bărbatului să se lupte cu părinții ei ca să obțină drepturile ce i se
cuvin...”

4
 Scenele în care sunt prezentate aspecte din viața colectivității se constituie într-o adevărată monografie a satului:
hora, călușul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul.

O scenă narativă reprezentativă este aceea legată de întâlnirea de la fierăria lui Iocan. Petrecerile țăranilor din
Siliștea-Gumești sunt niște spectacole, în care, ironia și bunul simț se împletesc. Fierăria lui Iocan este o „agora”,( loc de
întâlnire, piață), aici se desfășoară „un banchet spiritual țărănesc” după cum afirma criticul literar Eugen Simion. Țăranii
din Siliștea-Gumești vin aici cu aceeași solemnitate pe care o demonstrează și când merg la biserică. Există un ritual care
precedă și pregătește întâlnirile din poiana lui Iocan: țăranii îmbracă haine curate, ies pe podișcă(podul din fața casei),
vorbesc unii cu alții despre vreme, trec apoi pe la frizerul satului, cinstesc la cârciumă un pahar de tărie care le deschide
pofta comunicării și apoi pornesc spre agora. La fierăria lui Iocan toți țăranii vorbesc deodată, povestesc anecdote acide
despre cei absenți, interpretează porecle (Marmorosblanc). Spectacolul începe când apare ultimul mare actor: Cocoșilă,
prietenul lui Ilie Moromete. Modul de comunicare al lui Cocoșilă este injuria: „Mă deștepților”. Ilie Moromete și Cocoșilă
sunt prieteni buni, protagoniștii dezbaterii, dar și adversari politici. Din discuțiile lor rezultă inteligența spontană și
colorată. Subiectul discuțiilor lor este politica. Țăranii din Siliștea-Gumești nu au habar de vreo ideologie politică, dar se
declară liberali, iorghiști, iar Ilie Moromete este „liberal dizidend”. El citește un articol de ziar, îl comentează, se vorbește
despre discursul regelui în cadrul congresului agriculturii. Cu prilejul acestor discuții ies la iveală nemulțumirile țăranilor cu
privire la economia țării.
Una dintre scenele care ilustrează cel mai bine viața rurală este secerișul. Este realizată prin acumulare detaliilor
vieții familiale țărănești și ne arată o altă față a personajului central, Ilie Moromete. O neliniște aproape mistică (spirituală)
cuprinde familia Moromete, în dimineața dinaintea secerișului. Ajunși la lotul lor, Moromeții încep imediat lucrul, doar Ilie
contemplează lanurile nesfârșite „uitând de tot și de toate”. Rolul lui Ilie Moromete este aici acela al unui Mare Preot, care
realizează un ritual păgân: nu pune mâna pe seceră, își face de lucru pe lângă căruță, străbate încet lanul , vorbește cu
vecinul în timp ce copiii lucrează în arșița zilei. Băieții îl acuză că e leneș, neînțelegând bucuria contemplației și a dialogului
tatălui lor. Secerișul e trăit în același fel de întregul sat, într-un ceremonial specific colectivității tradiționale/arhaice.

Volumul al II-lea conține cinci părți și descrie viața rurală pe o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului
1938 și până spre sfârșitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele sunt selecționate, unele fapte și perioade
de timp sunt eliminate, timpul narațiunii cunoaște reveniri. Acțiunea volumului al II-lea se concentrează asupra a două
momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu schimbările pe care ea le aduce și transformarea „socialistă”
a agriculturii după 1949 – un femomen abuziv. O istorie nouă, tulbure și violentă transformă radical structura de viață și de
gândire a țăranilor. Satul tradițional intră într-un ireversibil proces de disoluție (dizolvare, distrugere).
Conflictul dintre tată și fiii cei mari trece în planul al doilea, pe când conflictul principal îl reprezintă opoziția dintre
mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă, colectivistă. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind
înlocuită de o alta lipsită de glorie. Ceilalți țărani își schimbă atitudinea față de Ilie Moromete. Foștii prieteni au murit sau l-
au părăsit, iar cei noi îi par mediocri.
Cu toate acestea în familia lui Moromete continuă vrajba. Guica moare, fără ca relațiile cu fratele său să se
schimbe, iar acesta nici nu se duce la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoț, treburile îi merg bine, câștigă bani frumoși, dar îl retrage pe Niculae de la școală, pe
motiv că studiile băiatului nu îi aduc nici un „beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce
acasă pe băieții fugari. De aceea cumpără la loc pământurile vândute cândva și pleacă la București pentru a-i convinge să
revină în sat.Paraschiv, care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă-portar la un bloc, și Achim care avea un mic magazin de
Consum alimentar resping încercarea de reconciliere a tatălui. Mai mult decât atât, aflând despre propunerea făcută fiilor,
Catrina îl părăsește pe Moromete. Unitatea familiei, greu încercată în volumul I, nu se mai reface. Dacă volumul I este
cartea tatălui, volumul al II-lea este cartea fiului.
Paralel cu procesul de disoluție a familiei Moromete, este descrisă destrămarea satului tradițional.
Fiul cel mic, Niculae reprezintă în roman, mentalitatea colectivistă. El devine adeptul dogmei socialiste. Niculae se
îndepărtează tot mai mult de tatăl său, se înscrie în Partidul Comunist. În urma unui scandal din sat, se retrage din viața
politică a satului, își continuă studiile și ajunge mai târziu inginer horticol. Ilie Moromete își pierde prestigiul de altă dată.
Se implică în viața social-politică a satului, susținând candidatura lui Țugurlan în funcția de președinte al Sfatului Popular,
pentru ca acesta să tempereze acțiunea de colectivizare.

5
 Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Romanul se încheie zece ani mai
târziu. La înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că Moromete se stinsese încet, fără să fi suferit de vreo
boală. În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.

Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte din literatura română: spirit reflexiv, contemplativ,
inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară ”țăranul filozof”. Ilie Moromete, personajul principal si
eponim, din romanul Morometii, de Marin Preda este un erou realist, de mare importanță, în literatura română,
reprezentând tragicul destin al țăranului agresat de istorie, într-o perioadă de schimbări ideologice profunde, cu efecte
dramatice asupra satului tradițional, interval cuprins între anii 1937-1950. Definit de Nicolae Manolescu drept "cel din
urmă țăran", Ilie Moromete este un personaj realist și "rotund", prin complexitatea trăirilor. Un alt argument pentru
așezarea lui Ilie Moromete între personajele realiste este aspectul autobiografic : prototipul care stă la baza realizării
personajului Ilie Moromete este chiar tatăl autorului, Tudor Călărașu, după cum mărturisește însuși Marin Preda.

Personaj discret ca prezenţă în primul volum, fiind mai bine zugrăvit (evidențiat), abia pe parcursul celui de-al
doilea, Catrina are un statut definitoriu, adică este un model pentru un personaj feminin din comunitatea rurală descrisă
de Marin Preda. Văduvă de război, Catrina se căsătoreşte cu Ilie Moromete, lăsându-şi fiica din prima căsătorie (Mariţa,
poreclită Alboaica ) în grija primului socru.
Limbajul prozei narative se caracterizează printr-un stil clar, prin oralitate, prin îmbinarea stilului direct cu cel
indirect.

În concluzie, Moromeții de Marin Preda este un roman al deruralizării satului, încadrându-se cu o viziune aparte în
tematica rurală, reprezentată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu.

Romanul Moromeții de Marin Preda este o creație reprezentativă pentru realismul postbelic (neorealism) prin
reflectarea veridică a realității (o literatură mimetică), autorul descrie simbolica destrămare a unei familii de țărani, din
Câmpia Dunării, cu câțiva ani înanintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt descrise transformările vieții rurale, ale
mentalităților și ale instituțiilor, dar și prin perspectiva narativă obiectivă a romanului, în cadrul căreia perspectiva
naratorului obiectiv se completează prin aceea a personajelor-reflector, dar și prin perspectiva informatorilor.

Romanul lui Marin Preda aduce în prim plan condiția țăranului în istorie, la confluența dintre două epoci: cea de
dinainte și cea de după al Doilea Război Mondial. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei
familii, în criza comunicării.