-comentariu literar-

„MOROMEȚII”
de Marin Preda

Elev realizator: Bădilă Tabita Daniela

Clasa: a XII-a C
Profesor îndrumător: Cândea Tereza
Opera lui Marin Preda, unitară sub
raportul temelor și al viziunii, constituie
o nouă vârstră a romanului românesc.
Ca formulă estetică, proza lui Marin
Preda se încadrează în realismul
postbelic și ilustrează sfârșitul
romanului doric, „renunțarea parțială la
omnisciență” după cum remarca
Nicolae Manolescu. Proza sa scurtă de
factură socială anticipează mariile
creații românești, dintre care se
evidențiază romanul „Moromeții”,
primul volum apărând în 1955, iar ce-l
de-al doilea, în 1967.
În ceea ce privește geneza romanului, acesta are la bază atât nucleele
epice valorificate de proza scurtă, anume schițele „O adunare liniștită”
și „Salcâmul”, cât și factorul biografic, în crearea personajului
prinicipal. Creațiile anterioare romanului prezintă două scene
importante folosite ulterior de autor ca momente-cheie ale noii
creații: reuniunile savuroase din poiana lui Iocan și tăierea simbolică a
salcâmului, care prevestește destrămarea echilibrului familial.
Modelul de la care a pornit Preda în vederea zugrăvirii personajului
central a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind: „Scriind, totdeauna
am admirat ceva, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și
maturitatea: eroul preferat Moromete, care a existat în realitate, a
fost tatăl meu.”
Ca tematică generală, ansamblul epic se axează pe
descrierea satului românesc din Câmpia Dunării, care
trece prin numeroase prefaceri sociale. Tema socială se
asociază cu cea a timpului neiertător și cu cea a familiei,
iar criticul Eugen Simion identifică drept temă centrală a
romanului „libertatea morală în lupta cu fatalitățile
istoriei”. Titlul romanului este reprezentat de numele unei
familii, cu focalizare asupra membrilor ei, exponenți ai
mediului rural, surprinși în pragul unor prefaceri sociale
radicale, de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, și
supuși transformărilor istorice de după acest eveniment
istoric marcant.
Compoziția romanului se remarcă prin
complexitate, maniera epică suferind
modificări de la un volum la celălalt. Primul
prezintă destinul unui singur personaj, la
care se raportează celelalte. Acesta cuprinde
trei părți și se desfășoară pe parcursul verii,
cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al
Doilea Război Mondial. Fiecare parte începe
cu o prezentare de ansamblu, ilustrând
scene tipice din viața rurală: cina, tăierea
salcâmului, întâlnirile duminicale din poiana
lui Iocan, secerișul, fuga Polinei cu Birică,
serbarea școlară etc. Ritmul narativ este lent
și creează impresia de stabilitate a vieții
sociale patriarhale.
În volumul al doilea, segmentat în cinci părți,
evenimentele sunt selecționate, unele
fapte și perioade de timp sunt eliminate,
timpul narațiunii cunoaște reveniri.
Acesta se axează pe reliefarea unei
întregi colectivități de la începutul anului
1938 până spre sfârșitul anului 1962.
Astfel, acțiunea romanului se desfășoară
pe o perioadă de un sfert de veac și
înfățișează destinul țăranului la
confluența dintre două epoci istorice:
„Moromeții stau sub un clopot cosmic și
drumurile mari ale istoriei trec prin
ograda lor.” (Eugen Simion)
Incipitul primului volum se realizează prin referire la
tema timpului, inițial, care pare îngăduitor cu
oamenii: „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea
celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea
aici fără conflicte mari.” Verbul „se pare” sugerează o
imaginea a timpului răbdător care este însă doar o
iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de toate
întâmplările și conflictele ce vor urma. Motivul
timpului viclean anunță o criză declanșată de istorie,
dar aduce și modificări esențiale ale tiparului
existențial, tradițional. Timpul răbdător, ca istorie
personală, nu se suprapune, însă, peste istoria
colectivă.
 Construit simetric față de incipit, finalul
primului volum prezintă un timp în care
istoria colectivă devine necruțătoare și
intolerantă, mai ales că evenimentele istorice
care vor urma, vor supune satul unor
transformări ireversibile: „3 ani mai târziu,
izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.
Timpul nu mai avea răbdare.” Acest motiv al
timpului răbdător-nerăbdător conferă
sfericitate și cuprinde în el încheierea unei
epoci din viața satului tradițional românesc.
Volumul al doilea prezintă viața socială din Siliștea-Gumești
de după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial,
suprinzând momente istorice importante, cum ar fi
reforma agrară sau procesul de colectivizare. Conflictul
principal din primul volum, dintre tată și fii, trece în plan
secundar, volumul al doilea axându-se pe conflictul
dintre mentalitatea tradițională a țăranului român, care
se confruntă cu istoria tulbure a noutății colectiviste.
Destrămarea familiei patriarhale se dezvăluie ca o
previziune asupra schimbării orânduirii sociale. Cei doi
reprezentanți ai conflictului principal sunt, pe de o
parte, Ilie Moromete, personajul-reflector al primului
volum, și, pe de altă parte, fiul său, Niculae, prin a cărui
personalitate este filtrată mare parte a acțiunii celui de-
al doilea volum.
Ilie Moromete este personajul principal al romanului,
având totodată rolul de reflector în primul volum,
completând perspectiva obiectivă a naratorului cu
reflecții subiective. Denumit de critica literară „cel
din urmă țăran”, el întruchipează reprezentantul
tipic al țărănimii patriarhale, căreia îi este
specifică înfrățirea cu pământul, ale cărui roade îi
asigură existența de zi cu zi. Modelul de la care
pornește Marin Preda în construirea personajului
aparține realității, fiind chiar tatăl său, despre care
afirmă că i-a marcat adânc conștiința. Dincolo de
datele specifice realității propriei familii, autorul
creează un personaj exponențial, cu o mentalitate
aparte, întruchipând singurul țăran cu înclinații
filosofice din literatura română.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau
ascuțită creând uneori o atmosferă tragi-comică,
iar expresivitatea verbelor actualizează
întâmplările, deși timpul, privit în relație cu omul și
cu istoria, amenință liniștea interioară a lui
Moromete și zguduie din temelii tradițiile milenare
ale satului românesc. Moromeții lui Marin Preda
este un roman realist, căruia stilul anticalofil,
asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă
percizie, concizie și claritatea. „Prin Moromeții,
Marin Preda dovedește că țărănimea nu e
stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că,
dimpotrivă, e capabilă de reacții sufletești
nebănuite.” (Al. Piru)
„Moromeții” este un roman ce reflectă
criza valorilor morale și criza
comunicării, este un roman realist ce
dezvoltă problema relației omului cu
istoria și un roman modern prin
compoziție, personaj și stil.
Mulțumesc pentru atenția acordată!