Moromeții de Marin Preda- ROMAN REALIST POSTBELIC

Realismul reprezintă o doctrină estetică apărută în secolul al XIX-lea, în Franța și, ulterior, în întreaga Europă,
principiul său de bază fiind reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective și specifice. Scriitorii realiști consideră
că datoria lor este să dea o reprezentare exactă a realității, să observe existența reală și să o transpună veridic în opera
literară, așa cum însuși romancierul Standhal atrăgea atenția: „opera este o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut
de multă lume. Ea reflectă când seninul cerului albastru, când noianul mocirlelor”. Conform lui Roland Barthes în
„Romanul scriiturii” „persoana a III-a ca și perfectul simplu fac acest serviciu artei romanești și oferă cititorilor
siguranța unei fabulații credibile”, atâta timp cât „ artistul este pentru opera sa ceea ce este Dumnezeu pentru creație:
să fie simțit pretutindeni, dar niciodată văzut.” Pentru Mxim Gorki, realismul reprezintă o reflecție adevărată a
realității, o reprezentare „care smulge din haosul întâmplărilor de viață relațiile dintre oameni și caracterele cele mai
semnificative, cele mai des repetate; adună trăsăturile și faptele din caractere și evenimente care se întâlnesc cel mai
frecvent și creează din ele tablouri de viață, tipuri de oameni”.
Romanul contemporan reunește tendințe diverse, îndatorate fie tradiției literare, fie tendințelor artistice noi. Pe
linia realismului interbelic, dar cu note particulare se situează Moromeții de Marin Preda, realizând astfel o
impresionantă frescă socială, situând în antiteză perioada interbelică și cea de după război, surprinzând, așadar, un
moment de tranzacție dramatică în plan național. Opera lui Preda dedicată lumii satului impune o umanitate profundă
și inedită, acesta făcând din țăranii săi indivizi cu o viață psihologică normală, apți prin aceasta de a deveni eroi de
proză modernă. El creează niște țărani inteligenți, în măsură să conștientizeze și să trăiască, în modul lor caracteristic,
dramele existenței și ale clasei sociale din care fac parte.
În opinia mea, Moromeții ilustrează un fenomen de continuitate cu romanul realist interbelic, în speță cu cel al
lui Rebreanu, dar, dacă orizontul investigat rămâne în linii mari același (lumea satului, psihologia țăranului), metodele
de abordare sunt altele, tehnicile narative se înnoiesc, naratorul își schimbă parțial atributele, temele cîștigă în
complexitate, personajele păstrează, în multe cazuri, o adâncime sufletească insoldabilă, ceea ce le face greu de redus
la o schemă comportamentală, la o anumită tipologie. Apărând condiţia literaturii realiste, Preda consideră că proza nu
ar avea nici un înţeles în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate .
Pe de o parte, dacă Rebreanu ori Sadoveanu se raportează la valorile tradiţionale din universul rural,
M. Preda e silit să reflecte marile schimbări istorice şi sociale ce ameninţă satul pentru prima dată:
cooperativizarea forţată, distrugerea valorilor româneşti, transformarea ţăranului în proletar. El arată că
“omul nou” traversează crize profunde, iar trecerea prin colectivizare nu se face global, de la sine, ci
dramatic pentru fiecare individ. Prin aceasta, romanul lui Preda afirmă primatul experienţei trăite, al
destinului fiecărui individ. Pentru el, realism înseamnă istorie, racordare la prezent (“Romanul e legat de
istorie şi fără ea se asfixiează”), dar şi analiză psihologică (“Pe scriitor îl interesează ceea ce se întâmplă cu
oamenii”)
Moromeţii realizează astfel sinteza dintre o temă tradiţională (problema pământului) şi analiza
psihologică modernă, raspunzându-i indirect lui Camil Petrescu, scriitor care a considerat că ţăranul nu poate
fi personaj într-o operă modernă din cauza simplităţii vieţii sale sufleteşti şi intelectuale. Personaj
problematic, Ilie Moromete contrazice această opinie, căci el îsi caută rostul în lume prin contemplare, prin
încercarea de a se înţelege pe sine şi locul său în lumea în care trăieşte.
Legătura romanului cu viaţa (geneza ) reiese din mărturisirile scriitorului - opera memoralistică
“Viaţa ca o pradă”. Romanul scris pe nucleul schiţei Salcâmul, ar fi o dovadă a faptului că opera realistă
poate da sens istoriei, evenimentului trăit din care se naşte: “Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o
poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o
cunoşteam şi pe care o puteam povesti…”. Tudor Călăraşu, tatăl autorului, e prototipul lui Ilie Moromete;
Ilinca, Nilă (mort într-adevăr în război), Miţa (în roman Tita), Ilie (în roman Paraschiv ), precum şi propria
copilărie (“Niculae, erou a cărui copilărie era a mea”) reprezintă date reale de la care s-a pornit în
realizarea romanului, dar dorinţa de a afla mai multe despre marile schimbări care au afectat viaţa familiei
din Siliştea –Gumeşti este mobilul scrierii cărţii. Toate aceste aspecte conferă textului veridicitate si
contribuie la incadrarea romanului predian în realism.
Romanul Moromeţii creează în manieră realist-obiectivă universul specific al satului românesc din
Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda analizează probleme legate de
mica proprietate ţărănească in raport cu relaţiile capitaliste şi socialiste. În aceeaşi măsură este urmărită şi
evoluţia valorilor patriarhale in satul românesc.
Pe de altă parte, romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un
narator obiectiv, omniprezent şi omniscient, prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice, prin
crearea unei tipologii determinate istoric şi social, prin structura circulară a primului volum. Concepţia lui
Marin Preda e aceea că autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu despre ea însăşi, ci
despre om.
Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia
Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor două volume este
diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc într-o perioadă de criză şi
înregistrând transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are mai multe niveluri de interpretare:
poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-Birică, dar şi roman al formării unei
personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea propune o altă lume cu alte concepţii şi vizează o
realitate socială mai întinsă. Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne însă cea a timpului istoric
în raport cu destinul individului, urmărindu-se modul în care se poate păstra libertatea morală,
individuală, în luptă cu fatalităţile istoriei. Tematica socială, prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi
postbelice atestă caracterul realist al capodoperei prediene.
Titlul romanului subliniază intenţia autorului de a urmări destinul unei familii. Moromeţii este
romanul unei colectivităţi ale cărei temelii sunt grav ameninţate de un timp viclean ce ascunde sub
aparenţa „răbdării” capcana unei „istorii frauduloase”.
Felul cum este înţeles realismul determină structura biplană a romanului, precum şi întreaga
problematică a celor două volume. Primul plan este conturat de realitatea exterioară, contextul instalării
reformei agrare, prin care se impune colectivizarea şi care determină prăbuşirea satului patriarhal. Al doilea
surprinde durata interioară a personejelor, cea cu adevărat dramatică şi care susţine ideea că Moromeţii este
romanul unui destin-simbol al “celui din urmă ţăran” (N. Manolescu)
Cel dintâi plan transformă romanul într-o monografie a satului românesc interbelic reprezentativ
pentru Câmpia Dunării. De altfel, relaţia individului cu istoria nefastă şi timpul necruţător impregnează
primului volum un caracter filozofic, dar determină şi simetria construcţiei, fiindcă ideea deschide şi închide
volumul: “În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” Finalul demonstrează că
timpul e atotputernic şi că totul a fost o iluzie: “Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război
mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”, Incipitul textualizează, aşadar ideea de „început” prin termeni
adverbiali şi substantivali, în timp ce finalul (rezumativ) marchează intrarea într-un alt timp al „târziului”, şi
al crizei. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între timpul istoric şi timpul individual,
aşa cum observă însuşi Moromete: “Nu am decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi
nepăsătoare”. Astfel, Eugen Simion susţine că “Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale
istoriei trec prin ograda lor”, iar tema centrală a romanului ar fi “libertatea morală în luptă cu fatalităţile
istoriei”.
Timpul bivalent se reflectă în structura duală a romanului. La nivelul structurilor narative timpul -
aparent „răbdător” sub care se ascunde o „istorie frauduloasă” – este reliefat prin pauze descriptive ample,
prin tehnica modernă a contrapunctului (în vreme ce în poiana fierăriei lui Iocan ţăranii se delectează
discutând politică, în altă parte a satului flăcăii fac exerciţii de premilitară), şi prin tehnica simetriilor epice
inverse (scena cinei care adună toată familia în tinda casei are drept corespondent tabloul altei cine de
sâmbătă seara, când doar Moromete rămâne, însingurat şi absent parcă, la masă, ceilalţi fiind risipiţi  prin
colţuri). Timpul subiectiv din primul volum este iluzoriu, pare a „avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar
în cel de-al doilea volum, din cauza timpului care „nu mai avea răbdare”, satul intra într-un ritm accelerat
de disolutie. Într-un plan secund se conturează ameninţător un timp obiectiv (timp real, timpul naraţiunii din
primul volum: vara anului 1937). E un timp istoric agresiv, imprevizibil. E timpul tăierii salcâmului, al
complotului feciorilor împotriva autorităţii tatălui lor.
Compoziţia primului volum este ordonată de o axă fundamentală – cea a timpului care nu rămâne
simplă cronologie, ci se constituie ca o forţă înşelătoare, vicleană ce încercuieşte primejdios existenţa.
Volumul I cuprinde 3 părţi care au ritmuri diferite determinate de acest timp înşelător, enigmatic. În prima
parte timpul este dilatat, are un ritm lent (de sâmbătă seara când Moromeţii se întorc de la câmp, până
duminică noaptea, când Polina fuge cu Birică). Naratorul foloseşte aici tehnica acumulării spre a institui 
mai apoi situaţia conflictuală. Partea a doua alătură printr-o tehnică modernă a colajului (a mozaicului),
scene diverse de viaţă din existenţa câtorva familii de silişteni (Boțoghină, Bălosu, Țugurlan). În  centrul
atenţiei se află familia Moromeţilor. Partea a treia cuprinde două mari episoade epice: secerişul şi conflictul
lui Ilie Moromete cu fiii săi mai mari. Desfăşurarea epică a primului volum se consumă între două fraze-
cheie, romanul având astfel o compoziţie închisă, respectându-se astfel o trăsătură sine-qua-non a
realismului.
 Analizând romanul, N. Manolescu face observaţia că utopia sub semnul cu care debutează textul este
al lui Moromete, cel care crede că valorile satului străvechi nu pier niciodată, iar această utopia e
contrabalansată de convingerea fiilor că lumea veche trebuie să dispară şi să fie înlocuită de principiile
omului nou. Cele două volume ilustrează această diferenţă de mentalitate.
Evenimentele se succed cronologic curgând dinspre un timp „răbdător” (era „începutul verii”,
Moromeţii se întorseseră „mai devreme de la câmp”) spre unul necunoscut, străin şi ameninţător, al toamnei
târzii, al dezastrului. În mod original acest volum e construit din scene reprezentative cu valoare simbolică
care prefigurează declinul unei lumi şi accentuează relaţiile conflictuale dintre personaje.Două scene sunt
reprezentative: scena cinei şi a tăierii salcâmului.
Cina de sâmbătă seara din tinda casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase,
rotunde, dominate de statura tatălui aşezat pe pragul odăii, pare un ceremonial atemporal, care va dăinui cât
satul românesc. Şi totuşi semnele destrămării unor vechi rânduieli există de pe acum. Cei trei fii mai mari
„stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să
plece afară”. În ciuda faptului că masa e rotundă şi mult prea mică pentru numărul mare de meseni, ei parcă
sunt aşezaţi în două tabere. Distanţe mari îi separă de restul familiei pe cei trei fraţi Paraschiv, Nilă, Achim,
acest detaliu inspirând ideea că ei nu aparţin familiei, fiindcă mama vitregă îi are lângă ea “pe ai ei”. Locul
tatălui pare ciudat, dar este esenţial pentru sugerarea statutului său: el nu este doar autoritatea familiei, ci şi
element de coeziune, fiindcă stă “deasupra tuturor”, apărînd în ipostaza unui adevărat „pater familias”.
Spre finalul romanului asistăm, tot sâmbăta, la o altă cină. Acum la masă mai stă doar tatăl, aplecat
îndârjit peste farfurie, în vreme ce copiii îşi mănâncă bucata de pâine „trântiţi prin colţurile tindei”.O altă
scenă – a ultimului prânz al familiei înainte de fuga feciorilor mai mari – anunţă că risipirea familiei,
înstrăinarea din sânul ei este irevocabilă: „Se adunaseră apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere
apăsătoare. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu
ar fi plutit peste întreaga familie”.
O altă scenă cu funcţie simbolică şi premonitorie este cea a tăierii salcâmului. Acesta pare o fiinţă
magică, martor şi păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieţii ţărăneşti nescrise. El face parte din viaţa
familiei Moromete şi viaţa satului „Toată lumea cunoştea acest salcâm”. Scena tăierii acestui copac sacru al
toposului ţărănesc e privită de sus, detaliile se adună într-o gradare sensibilă. Salcâmul este pentru
Moromete un veritabil axis mundi, un simbol al independenţei lui, personajul identificându-se cu acest
arbore. (“e dublul vegetal” al personajului – Eugen Simion). Salcâmul lui Moromete este un semn de hotar,
este un simbol sacru, de aceea se împotriveşte să-l vândă lui Bălosu. Scena tăierii salcâmului este precedată
de un bocet funerar, prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Salcâmul pare a se împotrivi asemeni
unei făpturi ce vrea să trăiască. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi litanii înălţate din
cimitirul satului are o măreţie tragică.Căderea salcâmului este lentă: „Din înălţimea sa, salcâmul se
împotrivi, se clătină, apoi deodată porni spre pământ.(...)Văile clocotiră şi toţi câinii din jur începură să
latre”. După prăbuşirea salcâmului urmează o tăcere de sfârşit de lume. Lumea însăşi pare mai mică, mai
urâtă, mai tristă, lipsită acum de reperul verticalităţii ei: „Acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete
însuşi arătau bicisnici”. Printr-o tehnică a contrastului, în ultima parte a romanului descoperim o scenă
replică. Aşezat pe o piatră de hotar, Ilie Moromete cugetă la viclenia unei lumi ce i-a înstrăinat copiii.
Apelându-se la stilul indirect liber, pe care naratorul îl stapânește magistral, Moromete este prezentat
singur, în imensitatea câmpului, cu capul în mâini, întreabându-se îndurerat unde şi cum a greşit: „Era cu
desăvârşire singur...s-ar fi zis că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit
(...).Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe
care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană - iar lumea, trăind în orbire şi
nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.”
      Deși romanul este construit dintr-un număr mare de secvențe care urmăresc conflicte și personaje din
planuri diferite, acestea dobândesc un sens unitar prin circumscrierea lor în universul satului, văzut ca
matrice a spiritualității românesți.
      În planul romanului, destrămarea familiei lui Moromete este rezultatul unor conflicte multiple, cu o
dezvoltare lentă în timp: între Moromete şi cei trei feciori mai mari, între Catrina şi Moromete, între Niculae
şi Moromete, între Moromete şi stăpânire, între comunitatea condusă după reguli patriarhale a lui Moromete
şi dorinţa de independenţă economică a celor trei fii. Plecarea celor trei băieţi la Bucureşti, în finalul vol.I,
anunţă nu numai destrămarea familiei, dar şi a societăţii rurale care trăiește o dramă naţională ce este
prezentată în vol. al II-lea. Schimbările profunde asupra lui Moremete („nu mai fu văzut stând ceasuri întregi
pe prispă sau la drum pe stănoagă”, „nu mai fu auzit povestind”)aveau să se extindă și asupra satului,
prevestind proporţiile dezastrului istoric: „Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial.
Timpul nu mai avea răbdare”. Pe lângă faptul că asigură simetrie romanului, o altă trăsătură a realismului,
aceste două enunţuri grave, sporesc valoarea dramatică a deznodământului şi conotează sensul volumului
următor.
Așadar, romanul Moromeţii reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială, prin
caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt relatate
evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor
interbelici, îi conferă precizie, concizie, și claritate în surprinderea reacțiilor sufletești ale personajelor.
Alexandru Piru surpinde exemplar esența acestei creații monumentale: „Prin Moromeții, Marin Preda
dovedește că țărănimea nu este stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă e capabilă de reacții
sufletești nebănuite”. Finalmente, romanul Moromeții este „o propunere de realitate” ( Stendhal) care
„decupează” epopeea tragică a țăranului ce trăiește drama dispariției satului românesc tradițional.