EPIGONII

de Mihai Eminescu

Poezia „Epigonii” a fost publicata in revista Convorbiri literare in anul 1870, an

in care au mai fost publicate Madona si venere si Mortua est. Cele trei poezii i-au atras
atentia lui Titu Maiorescu care, in studiul Directie noua in poezia si proza romana il
numeste pe Eminescu „poet in toata puterea cuvantului” situandu-l alaturi de Vasile
Alecsandri, cel mai de seama poet al timpului.
Poezia „Epigonii” e considerata o arta poetica in care M. Eminescu isi exprima
conceptia despre misiunea poeziei si a poetului. Tanarul poet militeaza pnetru o literatura
angajata, care sa slujasca idealurile de bine, frumos si adevar ale umanitatii. Se intrevede
in poezie influenta puternica a ideologiei literare a generatiei pasoptiste.
Cuvantul „epigoni” este imprumutat din literatura germana, de la scriitorul Karl
Immerman si inseamna scriitori minori, urmasi lipsitit de valoare a unor predecesori
ilustri.
In poezie se exprima ideea ca valoarea operei literare este data de inaltimea
idealurilor incorporate si de frumusetea mesajului social si national.
Compozitia poeziei este romantica, avand la baza antiteza trecut – prezent,
trecutul fiind glorificat si prezentul satirizat.
In prima parte poetul elogiaza creatia poetica a inaintasilor de la Chichindeal, poet
minor, pana la Vasile Alecsandri, iar in a doua parte poetul critica lipsa de mesaj, de
inspiratie si de patriotism a poetilor contemporani, care sunt patrioti numai in vorba,
blazati, nesinceri si incapabili sa creeze opere literare care sa infrunte timpul.
Prima parte cuprinde 11 sextine, iar a doua 8 sextine. Prima strofa exprima
admiratia poetului fata de inaintasi.
”Cand privesc zilele de aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine
Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari”
Epitetul metaforic „zilele de aur” face trimitere la scriitorii pre-pasoptisti, care au
ctitorit o epoca de aur in dezvoltarea literaturii nationale, deschizand drumul literaturii
romane de inalta valoare artistica din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
In urmatoarele doua strofe sunt evidentiati cativa scriitori pre-pasoptisti mai putin
cunoscuti care au contribuit la dezvoltarea limbii romane literare: Chichindeal „gura de
aur”, Mumulean „glas cu durere”, Daniil „cel trist si mic”, Iancu, Vacarescu, Dimitrie
Cantemir, Alexandru Beldiman. Acestia au scris „o limba ca un fagure de miere”.
Trecandu-i in revista pe inaintasi, poetul ii trateaza ca pe niste personaje,
asigurand prin aceasta poeziei o ampla desfasurare. Scriitorii sunt prezentati intr-o
ascendenta valorica. Eminescu evoca scriitorii mai importanti, facand trimitere la creatiile
lor reprezentative. Anton Pann este evocat prin cartea „Povestea vorbii”, Ion Heliade-
Radulescu este evocat prin poemul „Sociogonic Anatolida”, Cezar Boliac prin poezia
„Clacasul”, iar Grigore Alexandrescu este evocat prin poeziile romantice „Miezult
noptii”, „Adio la Targoviste”, precum si prin „Anul 1840”, el fiind comparat cu Byron.
Vasile Carlova este evocat prin „Marsul ostirii romane”, iar Dimitrie Bolintineanu este
evocat prin elegia „O fata tanara pe patul mortii”, in timp ce Andrei Muresanu este
evocat prin poezia „Un rasunet”, care ulterior a devenit imnul national al Romaniei. In
evocarea lui Costache Negruzzi, poetul face trimitere la nuvelele de inspiratie istorica
„Sobieski si romanii”, „Alexandru Lapusneanul”. Lui Vasile Alecsandri poetul ii acorda
trei strofe, numindu-l „rege-al poeziei”, ca semn de recunoastere si preturie a
personalitatii sale creatoare, V. Alecsandri fiind culmea cea mai inalta atinsa de literatura
romana pana la Eminescu.
„Si-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice,
Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste – veselul Alecsandri,
Ce-nsirand margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri”.
Alecsandri este evocat prin trimitere la ciclurile de poezii „Doine” („Ce din
frunze iti doineste”), „Legende” („Vremea lui Stefan cel Mare,” Zimbrul, sombru si
regal”), „Pasteluri” („visul apelor adance si al stancelor carunte”), „Margaritarele”
(„sau visand o umbra dulce cu de-argint aripe albe”) , precum si la romanul
„Dridri”(„Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri”).
Partea a doua este o critica la adresa scriitorilor contemporani pentru
superficialitatea, lipsa de sinceritate si scepticismul de care dau dovada. Tehnica folosita
de poet este cea a rechizitoriului, prin care el instituie capete de acuzare.
In realizarea antitezei, poetul se include si pe sine in categoria epigoniilor,
vorbind la persoana I, plural. Fiecare din cele 8 strofe ale partii a doua este o antiteza
dintre prezent si trecut, pentru a sublinia pe de o parte superioritatea si profunzimea
gandirii inaintasilor, iar pe de alta parte streilitatea si falsa literatura a contemporanilor.
Poetul scoate in evidenta regresul izbitor al literaturii contemporane fata de literatura
inaintasilor.
„Iara noi? Noi epigonii?... simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi creadeati in visul vostru, noi nu credem in nimic”
Epigonii rastoarna ordinea fireasca a timpului, intorcandu-l pe dos pentru ca, desi
traiesc in contemporaneitate, ei reprezinta de fapt trecutul prin prapastia care ii desparte
de viata, de popor, prin inimile reci, lipsite de simtire, in contrast cu inaintasii lor. In
penultima strofa, poetul da o definitie metaforica filozofiei si poeziei. Filozofia este
definita metaforic „o carte trista si-ncalcita” care se complina pe masura ce i se cauta un
sens: „ Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita,
Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra”
In definirea poeziei, Eminescu foloseste trei metafore. Poezia este o creatie pura,
divina, este un joc de imagini si sunete, dar si o transfigurare a realului, o imagine
posibila a perfectiunii.
„Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu grasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea”
 In contrast cu inaintasii, epigonii nu au inteles misiunea transformatoarea a artei,
ca rolul lor este de a proiecta un ideal, de a insufla optimism, speranta. Daca inaintasii se
miscau in sfera cugetarilor regine ca niste astrii pe necuprinsul cerului si idealul lor era de
a crea „o alta lume pe asta lume de noroi”, epigonii reduc totul la nimicnicia lor,
limitandu-se la ideea ca lumea in care traiesc este „cum este”, ea nu poate fi schimbata si,
ca atare, perspectivele schimbarii si luptei pentru mai bine sunt zadarnice.