EPIGONII

Poezia EPIGONII - reprezintă manifestul literar al poetului, în

care Eminescu exprimă crezul său artistic. Acesta crede că
prezentul poate și trebuie să fie modelat, astfel că să atingă măcar o
mică parte din ceea ce reușeau, la vremea lor, înaintașii. Autorul e
convins că ideile mișcă lumea, iar printre făuritorii ei ar fi și poeții -
care dau glas năzuințelor unui neam. 
Mihai Eminescu se încadrează pe sine în rândul epigonilor. Prin
această asemuire, care ar trebui înțeleasă retoric - adresată unei
societăți tot mai dezaxate și rupte de valori, poetul se face distins
printre contemporani. 
Se presupune că titlul poeziei ar fi unul împrumutat din literatura
germană, ”Die Epigonen” (1836), una din operele centrale ale lui Karl
Leberecht Immermann (1796 - 1840) - un reprezentant al
romantismului. De asemenea, poezia a fost publicată în revista
„Convorbiri literare” fiind datată cu 15 august 1870.
Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul
decăzut. Poetul aduce un elogiu înaintașilor sinceri, animați de nobile
idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri.
În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne
transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm: „Când
privesc zilele de-aur a scripturelor române/ Mă cufund ca într-o mare
de visări dulci și senine”.
Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e
prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele
primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre
primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir
susținea că în lirica eminesciană exista patru motive centrale, "stele
cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt
dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a
poeziei închinată trecutului.
 "Epigonii " are o structura biplană: partea I (11 strofe) - oda
închinata trecutului, partea a II ( 8 strofe ) - conține elemente de
satiră.
Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic.
Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci
pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei.
Începutul strofei a II-a: "Vad poeți ce-au scris o limbă, ca un
fagure de miere" - exprimă prin comparație, rigoarea matematică a
limbajului, travaliul lucid. Eminescu folosește în elogierea înaintașilor
- metafore sugestive și caracterizări lapidare:
"Cichideal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea
întoarsă, Daniil cel trist și mic".
În prima etapă, poezia este echilibrată cu cântecul bardului. Cântul
avea o valoare primordială în epocile mitice: "Văcărescu, cantând
dulce a iubirii primăvară".
Sunt elogiați: Sihleanu - ”liră de argint”, Donici, iscusit fabulist
- "cuib de-nțelepciune"; Pann - ”cel isteț ca un proverb". Autorul
introduce sentimentul regretului dispariției acelor valori reprezentate
de înaintași: ”s-au dus toți”, exprimând nostalgia pentru timpurile
mitice: "s-au dus cu toate pe o cale nenturnată".
Eminescu închină o întreagă strofa lui Eliade Rădulescu,
referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redeșteptând miturile
seculare ale neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice,
dobândind o aură de apostol care își domina epoca:
"Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sunte,
profețiilor amare" . Eliade reprezintă acea primă parte a antitezei -
unde e loc de o poezie vizionară și profetică.
Strofa următoare exprima admirația poetului pentru înaintașii
sai pașoptiști: Cezar Bolliac, Vasile Cârlova (”Odă oștirii române”),
Grigore Alexandrescu (”Anul 1940”).

Dimitrie Bolintineanu e evocat cu poezia sa "O fata tânără pe

patul morții" - o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra
prizonieră"), de André Chénier, publicată în suplimentul "Curierul de
ambe sexe" al ”Convorbirilor Literare”.
 În ipostază simbolică e reprezentat Andrei Mureșan, comparat
cu "miticul poet", simbol al orfismului: "Mureșan scutură lanțul cu-a
lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită".
Un deosebit respect îi poartă lui Costache (Constantin)
Negruzzi - căruia îi dedică o întreagă strofă, meritul său e cel de a
reînvia epocile glorioase: "Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice
bătrâne, / Caci pe mucedele pagini stau domniile române".

Eminescu închină trei strofe lui Vasile Alecsandri,

considerându-l ”rege al poeziei” pentru o activitate literară complexă:
”Doine", ”Lacramioare”, ”Margaritarele", poezia de inspirație
folclorică, istorică, de dragoste, legende istorice, romanul "Dridri":
"S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze iți doinește, ce cu fluierul iți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri"

Alecsandri e întruchiparea simbolică celui de al treilea motiv

central, folosit de poet în creația sa lirică - puterea creatoare a visului,
poezia e un instrument prin care se exprima visul cosmosului:
"Sau visând cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal".
 
Partea a doua a antitezei, alcătuita din 8 stofe, este o satiră la
adresa contemporanilor. Se observă contrastul dintre trecutul luminat
de credință și prezentul sceptic și înjosit, împotriva căruia se ridica
sarcasmul satirei. Contrastul e realizat prin contrapunerea dintre
pronumele ”noi - voi”. Remarcăm mișcarea sacadata a frazei, eliptice
sau interogative.

Poetul se integrează în rândul epigonilor, dar se distinge chiar

prin aceasta poezie. Spre deosebire de prima parte, contemporanii nu
sunt nominalizați - ei fiind: demagogi, superficiali, sceptici, lipsiți de
sinceritate.
 Ca și partea întâi trecutul suferă un înalt proces de
idealizare: "Și de-aceea spusa voastră era sântă și
frumoasă". Înaintașii sunt elogiați pentru patriotismul, sinceritatea
sentimentelor și entuziasmul lor.
Preluând o imagine din profesorul și poetul român Vasile
Fabian Bob (1795-1836): "S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul
trece", Eminescu sugerează ca momentul prezent reprezinta un regres
față de trecut, unde contemporanii mimează doar valori autentice,
ca "Epigonii" răstoarnă ordinea fireasca a timpului: "Noi cârpim
cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri".
Înaintașii sunt elogiați pentru vizionarismul lor, care lipsește cu
desăvârșire contemporanilor: "Ați visat zile de aur pe - astă lume de
amar" .

Versul, "Moartea succede vieții, viata succede la

moarte" exprima ideea trecerii timpului și implicit a lumii,
succesiunea ciclica a vieții și a morții. Și dacă se ajunge la concluzia
poetului - "Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte" -
atunci tot el, prin demersurile de mai sus, sugerează că e important să
nu călcăm pământul degeaba, ci să lăsăm urme demne în trecerea
noastră pe pământ.

Eminescu strecoară două definiții în penultima strofă -

descifrarea semnelor existentei - pentru cugetare, iar poezia - un
însoțitor din umbră, o plăsmuire divină (un înger) - ce poate fi
relevată doar de oamenii culți și elevați spiritual.
În versul final: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa
suntem noi” își pune din plin amprenta pesimismul schopenhauerian.
 
Poemul „Epigonii" poate fi privit și interpretat nu numai ca o
artă poetică, dar și ca un compendiu de istorie a literaturii române în
versuri. E un mesaj eminescian de regăsire națională, de luminare și
cultivare a virtuților.