Neomodernismul.

Nichita Stănescu

În dulcele stil clasic

Imediat după război o nouă generaţie de scriitori, sensibilizaţi de ororile războiului, au încercat să se
desprindă de mai vechile modele poetice interbelice şi să impună un limbaj poetic nou. Câţiva dintre ei (C.
Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, D. Stelaru), refuzând să mai scrie arte poetice, au deschis calea
temelor sociale, a confesiunii legate de întâmplări zilnice, a ironiei. Alţii, formaţi în cadrul Cercului de la
Sibiu (Şt. Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu), au încercat să se întoarcă la
vechile izvoare ale baladei, legendei şi, în general, la epic, la lirismul obiectiv. Aceste încercări au fost
întrerupte de instaurarea regimului comunist care, câţiva ani, a permis publicarea unui singur fel de poezie,
cea propagandistică. Abia spre sfîrşitul anilor '50, a fost autorizată apariţia unor volume de versuri în care se
puteau recunoaşte semnele unui veritabil lirism. Atunci, o altă generaţie de poeţi (între care se remarcă
Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu) au încercat să restabilească legăturile
pierdute cu poezia interbelică. Poeţii acestei generaţii, numită mai târziu generaţia şaizecistă, au reluat şi au
adâncit experienţele modernismului interbelic, astfel încât activitatea lor poetică a fost definită de către unii
critici literari cu termenul neomodernism. Nichita Stănescu este cel mai important poet postbelic şi principalul
nostru poet neomodernist. Locul deosebit al poetului în poezia românească este demonstrat de faptul că este
un inovator al limbajului artistic (se inspiră din Rimbaud, Valery, Mallarme, Eminescu, Blaga, Barbu şi
Arghezi), ceea ce explică înţelegerea mai anevoioasă a poeziei sale. La început, deşi laudativă, reacţia criticii
a fost vagă în aprecieri (“Nichita Stănescu a revoluţionat poezia română postbelică”). Mircea Martin afirma:
“Nichita Stănescu este autorul celei de a treia revoluţii poetice în limba română, după aceea eminesciană şi
argheziană”. Nichita Stănescu s-a bucurat de numeroase premii în ţară şi peste hotare (premiul Herder şi
propunerea pentru premiul Nobel în literatură). Poezia În dulcele stil clasic de Nichita Stănescu a fost
publicată în 1970, în volumul cu acelaşi titlu. Aparţine etapei necuvintelor a liricii stănesciene. Aşa cum
Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul cuvântului, Nichita Stănescu vrea să-şi creeze o lume proprie, lumea
poeziei sale, prin necuvânt. Prin intenția ironică, prin ambiguitate, metaforism și ermetism, prin caracterul
intelectualizat, poezia aparține neomodernismului. [Poezia lui Nichita Stănescu este ermetică, pentru că se
apropie de matematică prin limbajul încifrat, iniţiatic. Nichita Stănescu stabileşte o corespondență între
matematică şi poezie, pornind de la corespondențele între cifre şi litere: „Fiecare cuvânt, dacă l-am scrie cu
cifre, iar nu cu litere, şi-ar găsi corespondența într-o ecuație. A şti să vorbeşti înseamnă de fapt a şti
matematică." Apariţia necuvintelor lui Stănescu se datorează senzaţiei de “neajungere a limbii”, de
neîncredere în cuvânt, căci: “Acel cuvânt îl visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric
şi despărţind apele de lumină…”("Necuvintele”). Obiectul poeziei este tulburătorul nu ştiu ce, afirma poetul.
Poezia foloseşte cuvintele din disperare.În poezie putem vorbi despre necuvinte. Ca să fie poezie un cuvânt
trebuie să devină necuvânt, cuvânt-obiect. Poetul face din cuvinte obiecte, populează lumea cu cuvinte. În loc
să scrie poezia cu cuvinte, o scrie cu obiecte, cu necuvinte: <<Am gândit un mod atât de dulce /de a se izbi
două cuvinte/de parcă iarba verde ar înflori/iar florile s-ar ierbi.>>]
La o primă lectură, tema poeziei este erotică. Iubirea este o cale de cunoaştere, o cale de atingere a clipei
unice, de revelaţie a absolutului. Astfel, poezia devine o reproducere a „întâlnirii”, a constituirii cuplului ideal.
Însă, dacă pătrundem în structura de adâncime a textului, vom observa tabloul laboratorului artistic în clipa
de „întâlnire” dintre Poet şi Inspiraţie. Poezia este astfel o artă poetică. Se respectă versificaţia tradiţională, cu
ritm, rimă şi aceeaşi măsură a versurilor, dar sensul este modern, încifrat. Nichita Stănescu porneşte de la
elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui I. Văcărescu şi le supune unui proces de
modernizare. În tiparul cel vechi, poetul introduce elemente de modernitate, asocieri neobişnuite. Semnificaţia
titlului trebuie raportată la cele două sensuri ale cuvântului clasic: scriitor care aparţine epocii clasice; model
de perfecţiune pentru urmaşi. Nichita Stănescu ne avertizează că, după poezia modernă pe care a scris-o până
acum, acest volum revine la poezia mai veche, în stil clasic. Intenţia ironică este trădată de epitetul în
inversiune “dulce”, aluzie la creaţia eminesciană, dar şi la creaţiile minore ale poeţilor Văcăreşti. Eminescu:
“O,mamă, dulce mamă”, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, “Si te-ai dus, dulce minune”, „durere dulce”,
„dulce jele”,“Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară”, Iancu Văcărescu: “... Dulce glas de flueraş”.
1 |Neomodernismul. Nichita Stănescu
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: alternarea persoanei I şi a II –a a
adjectivului posesiv „meu” – „tău”, pronumele la persoana I, singular, „eu”.
Imaginarul poetic este organizat în patru secvente lirice. Procedeele artistice își asumă un rol expresiv,
reliefând funcția poetică a limbajului. Secvenţa întâi este compusă din primele două strofe: „Dintr-un bolovan
coboară/ pasul tău de domnişoară./Dintr-o frunză verde, pală/ pasul tău de domnişoară.//Dintr-o înserare-n
seară /pasul tău de domnişoară./Dintr-o pasăre amară/pasul tău de domnişoară.” Secvenţa poate fi intitulată
apariţia „domnişoarei” sau a muzei, respectiv trăsăturile stilului clasic. Caracterul unitar al celor două strofe
este dat de metafora-simbol „pasul tău de domnişoară”. Poetul face aluzie la tehnica refrenului specifică
simbolismului. Mitul pietrei este sugerat în versul „ Dintr-un bolovan coboară” (Galateea, femeia din
mitologia greacă, născută dintr-o statuie cioplită de Pygmalion şi însufleţită de zeiţa Afrodita). Metafora din
acest vers sugerează o unire aproape imposibilă, aceea dintre o fiinţă umană şi regnul vegetal. Oximoronul
„frunză verde, pală” introduce o meditaţie asupra trecerii timpului. Frunza conţine sevele vieţii, dar este şi un
simbol al morţii, prin durata ei efemeră, reprezentându-l pe zeul Ianus, cel cu două feţe, simbol al începutului
şi al sfârşitului. Se numeşte astfel caracterul trecător al dragostei, al acelei muze sau domnişoare ce se
schimbă la fel ca frunza culoarea. Observăm şi o ironizare a poeziei populare. Misterul creaţiei reiese din
versul „ Dintr-o înserare-n seară”, iar destinul inflexibil din versul „ Dintr-o pasăre amară”. Prima secvenţă
poetică se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul obiectiv, al „domnişoarei” – inspiraţie, la
cel subiectiv, al eului creator. Singurul verb al secvenţei, „coboară”, redă prin sens ideea desprinderii
succesive a ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare. În aceste prime strofe
sunt folosite elemente ale naturii terestre, „frunză”, „bolovan”, dar şi cosmice, „ înserare-n seară”, „pasăre
amară”. Zgomotul de fond este produs de aliteraţia consoanei „r”.
Secvenţa a doua este compusă din strofa a treia, clipa revelaţiei, dar şi receptarea din perspectivă
modernă a stilului clasic. Timpul se concentreză asupra acelei clipe din noapte, când „pasul de domnişoară” a
fost zărit o dată, într-o reflectare incertă, încercându-se, prin repetiţie, prelungirea lui în veşnicie: „ O secundă,
o secundă/eu l-am fost zărit în undă./El avea roşcată fundă./Inima încet mi-afundă.” Repetiţia aminteşte de
maniera simbolistă de a realiza muzicalitatea versurilor. Este împrumutat, din peisajul romantic, locul
întâlnirii: „unda” (în oglindă, lângă lac). Momentul de maximă tensiune lirică este sugerat în versul: „ Inima
încet mi-afundă”. Epitetul „roşcată” numeşte emoţia. Pasul „ are roşcată fundă”, dar coboară dintr-o „pasăre
amară”. Senzaţia este de continuă coborâre, de apăsătoare tristeţe. Motivul fundei aduce aminte de
artificialitatea caracteristică universului liric al lui Ion Barbu. Secvenţa a treia, formularea idealului poetic,
este reprezentată de strofa cinci: „ Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/blestemat şi semizeu/căci
îmi este foarte rău” (la fel ca si cunoscutul O, rămâi... eminescian, dar şi faustica oprire a clipei: Clipă, stai,
eşti atât de frumoasă!). Nesfârşita tristeţe a eului liric este provocată de neputinţa opririi trecerii timpului, deşi
este înzestrat cu puteri de semizeu. Încercarea de a învinge temporalitatea, de a stăpâni clipa este sortită
eşecului. Poetul devine victimă a propriei iluzii. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de
„boală” sub semnul dorului de moarte, „căci îmi este foarte rău”. Adverbul „parcă” susţine sugestia şi
ambiguitatea limbajului poetic. Substantivul semizeu sugerează o ironizare a ideii geniului damnat romantic.
Secvenţa a patra este compusă din ultima strofă a poeziei: „Stau întins si lung şi zic,/Domnişoară, mai
nimic/pe sub soarele pitic/aurit şi mozaic.//Pasul trece eu rămân.” Secvenţa poate fi intitulată revenirea la
starea de aşteptare, adică la grava meditaţie pe tema scurgerii ireversibile şi inutile a timpului. Falsa strălucire
a lumii care nu satisface setea de absolut a creatorului este numită prin epitetul neobişnuit: „soarele pitic, aurit
şi mozaic”. Mesajul este următorul: în afara clipei de inspiraţie, în afara iubirii/poeziei existenţa poetului nu-
şi are sensul; aparenta strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului de geniu. Amintirea rămasă
pe timpanul „blestemat” și „semizeu” al poetului este singura fixare în eternitate a unei trecătoare poveşti de
dragoste. În acelaşi timp, versul-concluzie numeşte ideea că adevărata poezie va supravieţui indiferent dacă
este tradiţională sau modernă. O poezie devine clasică atunci când este valoroasă. Versul are un caracter
gnomic, fiind o replică la dictonul antic: Ars longa, vita brevis. Dragostea și talentul sunt elementele care fug,
coboară, ajung în ideal și dispar. De aici suferința poetului.
În concluzie, pentru poetul generației șaizeciste, iubirea şi creaţia coexistă. Ele unesc două planuri:
planul existenţei, umanul, iubirea cu cel al cunoaşterii, creaţiei, semizeitatea. De aici şi ambiguitatea
limbajului poetic.

2 |Neomodernismul. Nichita Stănescu

3 |Neomodernismul. Nichita Stănescu