„In dulcele stil clasic” de Nichita Stă nescu

Poezia „În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu a fost publicată în 1970, fiind aşezată în fruntea volumului omonim
pentru care este artă poetică. Volumul aparţine celei de-a doua etape de creaţie a poetului, când rafinarea expresiei pare a fi
un scop în sine, iar poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului.
„În dulcele stil clasic depăşeşte cadrul unei arte poetice deoarece creatorul reuşeşte să surprindă clipa unică de
revelaţie a Absolutului, căreia îi dublează semnificaţia; poezia are două chei de lectură, ea fiind privită simultan ca o artă
poetică şi ca o poezie erotică. Pentru poet, iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului
cunoaşterii.
Elemente neomoderniste sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor şi a limbajului, reprezentarea
abstracţiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, folosirea de noi contexte, a unor clişee
verbale din poezia înaintaşilor ce capătănoi sonorităţi şi semnificaţii, spiritul ludic, lirismul pur.
Titlul reprezintă o sintagmă nominală, dominată de un adjectiv antepus şi unul postpus „dulcele (stil) clasic”. Acesta
sugereză programatic tema operei şi intenţia autorului de a reveni la tiparele de formă cunoscut. Tema operei este condiţia
creatorului („Pasul trece eu rămân”) şi este dublată prin surprinderea momentul întâlnirii dintre poet şi inspiraţie, iubirea
reprezentând calea de cuoaştere.
Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul şi Creatorul, susţine transferul dintre concret şi abstract, punând în
discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă. Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii:
pronume personale la persoane I („eu”, „mi-(afundă)” ), adjective pronominale posesive la persoana I ( „(timpul) meu”), dar
si la persoana a II-a („(pasul) tău”, „(mersul) tău”) şi verbe la persoana I („rămân”, „stau”), dar şi la persoana a II-a
(„rămmâi”). Discursul liric este de forma unui monolog liric adresat, constituit sub forma unei invocaţii adresate
iubitei/revelaţiei.
Structura, aparent clasică, este depăşită prin prezenta ultimului vers izolat, cu valoare conclzivă şi de cunoaştere. Ca
elemente de prozodie se remarcă monorima, măsura de 8 silabe. Poezia este structurată în 5 catrene corespunzătoare
tablourilor poetice: apariţia inspiraţiei/domnişoarei (strofele I-II), clipa revelaţiei (strofa III), invocaţia „idealului” poetic/erotic
(strofa IV), revenirea la starea cntemplativ, maditativa (strofa V şi versul liber).
Secvenţa I evidenţiază planul obiectiv. Structura „Pasul tău de domnişoară” repryinta un laitmotiv ce aminteşte de
limbajulpoeyiei secolului al XIX-lea, muza epocii clasice (corespondenţa de sens „domnişoară”/ „poezie”. Cele patru
substantive la singular, unele însoţite de determinanţi, sunt reprezentări ale abstracţiilor (ipostazelor sentimentale) în forma
concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan", „frunză verde, pală", „înserare-n seară", „pasăre amară". Aceste me-
tafore sugerează sursele poeziei: duritatea regnului mineral, „dintr-un bolovan", efemeritatea vieţii/ regnul vegetal, „frunză
verde, pală. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară sugerează necunoaşterea, misterul, momentul
pregătitor al revelaţiei, pre-creaţia ca etapă. Metafora şocantă prin asocierea unor termeni incompatibili, „pasăre amară,
conotează mai degrabă starea de suferinţă a poetului - pasăre (ca la romantici) decât un atribut al inspiraţiei.
Secvenţa a II-a surprinde mentul revelaţiei absolutului. Efemeritatea clipei de revelaţie este sugerată prin repetiţia „o
secundă, o secundă". Starea de contemplare este redata de motivul undei „eu l-am fost zărit în undă”.Eul creator se
manifestă contemplativ „eu l-am fost zărit în undă şi afectiv „inima încet mi-afundă". Creaţia presupune reflectarea ideii
artistice în conştiinţa şi fantezia poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i valoarea
estetică sugerată de metafora „ roşcată fundă".
Sevenţa a III-a redă drama artistului, imposibilitatea de a trăi în starea de graţie, desprinderea operei de artist, prin
invocaţia elegiacă a muzei: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu". Se conturează un portret al „îndrăgostitului"
de iubita - poezie: „blestemat şi semizeu". Poetul deplânge ineficienta simţurilor omeneşti, „blestemat la imposibilitatea de a
reţine superba urmă a artei. Conştient de dualitatea propriei existenţe (efemer şi peren), „semizeu", are dimensiunea
nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de „boală": „Căci îmi este foarte rău".
Secvenţa a IV-a are valoare de meditaţie pe tema trecerii timpului. Starea poetului lipsit de puterea de creaţie: „Stau
întins şi lung”, intr-un univers redus la dimensiuni meschine „pe sub soarele pitic / aurit şi mozaic”. Conclusiv, versul final:
„Pasul trece, eu rămân", exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreţine
ambiguitatea semnificaţiei.
Aşadar,viziunea prezentată reflectă o caracteristică a omului modern, o dramă existenţială profundă şi continuă, fară
soluţii, nici în iubire, nici în artă. Evidenţierea trăsăturilor specifice esteticii neomoderniste reflectă o viziuna artistului despre
lume în universul rredus la dimensiuni meschine, singua formă de a depaşi starea de tristeţe este de a atinge starea de graţie
a inspiraţiei creatoare.