Catre Galateea

Nichita Stănescu este unul dintre cei mai mari poeti romani reprezentativi pentru
perioada postbelica. Lirica sa se încadrează în curentul neomodernist pentru că se
caracterizează prin ambiguitatea limbajului poetic dusă uneori până la impresia de
non-sens, prin imagini artistice insolite care contrariază asteptările cititorului,prin
reinterpretarea miturilor, prin ironie si spirit ludic.

Neomodernismul este un curent literar definit de spiritul creator postbelic,

caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o
manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul.
Prozodia este neomodernistă, prin versurile inegale, rima albă şi ritmul variat,
impus de organizarea ideilor poetice prin ingambament. Măsura versurilor este
variabilă, între 21 de silabe - versul cel mai lung - şi 3 silabe, invocaţia „naşte-mă”.
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin
enumeraţia atributelor operei, alternând între concret şi abstract: „timpurile”,
„mişcările”, „parfumurile”, „umbra”, „tăcerile”, „sânul”, „mersul”, „melancolia”,
„inelul”. Ca element de recurenţă, este evident imperativul verbului „naşte-mă”,
laitmotivul ideatic cu care se finalizează fiecare strofa şi care se repetă în ultimul
vers al poeziei, creând o tensiune emoţionantă a implorării propriei creaţii, singura
care-l poate aşeza definitiv într-un timp al artei, la care poetul consideră că are
dreptul să spere.

Poezia (Către Galateea) face parte din volumul “Dreptul la timp” apărut în 1965,
încadrat în a doua etapă de creație a poetului. “Către Galateea” este o poezie de
tip artă poetică, specifică neomodernismului pentru că este definit un ansamblu
de trasaturi ce compun conceptia scriitorului despre lume,viata univers,conditia
omului in lume,precum si viziunea despre menirea artistului si a rolului creatiei
sale,realizate intr-un limbaj si o tehnica artistica proprie,care-l particularizeaza in
intreaga literatura nationala.
Tema poeziei este cunoașterea-naștere realizată în procesul de creație.

Titlul este o adresare directă, are forma unei dedicații și face trimitere
la mitul lui Pygmalion și al Galateei. Pygmalion a fost un sculptor din
Cipru care s-a îndrăgostit de propria creație și s-a rugat zeiței Afrodita să
o însuflețească. Zeița i-a dat viață, Pygmalion s-a căsătorit cu Galateea și
din căsătoria lor s-a născut un fiu, Pathos (patimă, suferință). Sensul
mitului este că dragostea și suferința artistului însuflețesc opera.
Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul că opera îl creează
pe artist și nu invers. În poezie se disting trei motive simbol în jurul cărora
se constituie discursul liric: creația, iubirea și suferința. Lirismul este
subiectiv și se realizează prin prezența mărcilor eului liric, verbe și
pronume la persoana I și a II-a, dar și prin invocații retorice: „Mă rog de
tine,/ naște-mă!”.
Poezia este structurată în trei secvențe, toate încep cu verbul „știu” și
se sfârșesc cu verbul la imperativ „naște-mă!”, ceea ce îi conferă simetrie
discursului liric. Repetarea verbului „știu” la începutul fiecărei strofe
exprimă omnisciența eului liric în ipostaza artistului față de opera sa.

Prima secvenţă lirică începe cu o adresare directă subtilă şi o afirmaţie

atotştiutoare a sinelui poetic, „îţi ştiu”, urmate de adjectivul nehotărât
„toate”, un element convingător pentru omniscienţa eului liric, „toate
timpurile, toate mişcările, toate parfumurile”, constituind incipitul.
Poetul este un mic demiurg care-şi cunoaşte în detaliu creaţia, „şi umbra
ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău / [...] / şi mersul tău, şi melancolia ta, şi
inelul tău”, identificând cu precizie timpul, etapele creaţiei, „şi secunda”.
Odată finalizată, creaţia îşi domină creatorul, care este înmărmurit de
minunăţia ei şi prin care el ar putea să fie statornicit în timp; de aceea o
imploră, îngenunchind în faţa acestei perfecţiuni: „şi genunchiul mi-l pun
în pietre / şi mă rog de tine, / naşte-mă”.

Secvenţa a doua debutează cu acelaşi vers al omniscienţei eului liric,

„Ştiu”, prin care poetul ilustrează, de data aceasta, o cuprindere totală a
orizontului cunoaşterii, „tot ce e mai departe de tine, / atât de departe,
încât, nu mai există aproape -”, identificând conceptele care-l definesc
prin repere temporale: „după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-
marea... / şi tot ce e dincolo de ele”.

In ultima secvenţă, eul liric este omniscient şi omnipotent, sugerând

anticiparea cunoaşterii, deoarece „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată,
din tine”. Superioritatea eului liric constă în faptul că el poate cunoaşte
creaţia în esenţa ei, dincolo de aparenţă, întrucât el poate sesiza „bătaia
inimii care urmează bătăii ce-o auzi” şi poate intui „sfârşitul cuvântului a
cărui primă silabă tocmai o spui”.
Creaţia ia naştere, capătă viaţă sub privirea plină de umilinţă a eului
poetic, care observă fascinat cum „copacii” devin „umbre de lemn ale
vinelor tale”, iar „râurile” curg prin sângele ei. Motivul pietrei, reluat în
fiecare strofă, poate semnifica suferinţa creatorului ori sacrificiul sinelui
făcut pentru împlinirea creaţiei ideale, la care se adaugă rugăciunea
arzătoare, construită-evolutiv, într-un crescendo dramatic: „şi pietrele,
pietrele - umbre de piatră / ale genunchiului meu, / pe care mi-l plec în
faţa ta şi mă rog deţine, / naşte-mă. Naşte-mă.” Ruga poetului se
îndreaptă către propria creaţie, de la care aşteaptă cu nerăbdare
naşterea ca artist, aşa cum şi el îi dăruise viaţă