CATRE GALATEEA

de Nichita Stanescu

Către Galateea de Nichita Stănescu face parte din volumul Dreptul la timp
(1965) și este o artă poetică aparţinând neomodernismului , care marcheaza trecerea
spre un lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creatie
Este o artă poetică deoarece, prin mijloace artistice, este redată concepţia
autorului despre poezie (atributele ei specifice) şi despre rolul poetului (raportul
acestuia cu lumea şi creaţia).
Este o artă poetică aparţinând neomodernismului, în care se realizează
răsturnarea relaţiei creator-operă, inversarea rolurilor: artistul este cel „născut" de
operă.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi neomodernism se
concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poeziei: ruptura tragică a
sinelui, conştiinţa scizionată, perceperea dureroasă a timpului, dialogul poetului cu
miturile.
Tema este aceea a cunoaşterii-naştere revelată în procesul de creaţie. Poezia
prezintă relaţia inversată dintre artist şi operă, dar şi relaţia timp-operă într-un
cuplu inedit: Creatorul/ Timpul şi Femeia/ Galateea/Opera.
Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia dintre
artist şi operă, prin aluzia la vechiul mit al lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru,
îndrăgostit de una dintre statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei Afrodita s-o
însufleţească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist,
se naşte un fiu numit Pathos (în greacă, suferinţă, patimă). Sensul fundamental al
poeziei este reiterarea mitului, prin transferul lui din timpul arhaic în cel al
poetului, prin identificarea cu creaţia perfectă, care nu se poate obţine decât printr-
o noua zămislire. De aici provin, în cele trei strofe ale poeziei, efortul de focalizare
a unor semnificaţii de pe spaţii vaste, obţinute prin enumeraţii cu sens metaforic şi
alegoric, şi orientarea lor catre un singur sens, devenit imperativ al întregii
existenţe; "naşte-mă. Naşte-mă". E o naştere prin mimesis, într-un plan secund al
timpului, prin succesiunea unei creaţii perfecte, dar poetul primeşte, ca zestre,
deopotriva atributele genetice ale creaţiei şi ale creatorului. .
Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul unei răsturnări de roluri.
Atribuind eului liric ipostaza creatorului „nenăscut", poezia se constituie ca o
fierbinte rugă adresată operei de a-1 crea ca fiinţa vie. Prezenţa prepoziţiei către în
titlu este pusă în relaţie cu caracterul adresat al discursului liric, care se
realizează ca o invocaţie către Galateea, simbol al fiinţei iubite şi al misterului
vieţii
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct iar, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: alternarea formelor de
persoana I şi a Ii-a, singular, ale adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la
prezent.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice marcate prin organizarea
strofică. Cele trei strofe încep cu verbul „ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-
mă", ceea ce conferă simetria compoziţională. Simbolul rugăciunii, „genunchiul”,
constituie un element de recurenţă, iar gestul adoraţiei se repetă gradat în fiecare
strofă.
Discursul liric se organizează gradat în jurul celor două simboluri: Artistul,
sub semnul lui „ştiu" şi Opera, cu puterea ei enigmatică de a-1 „naşte" (de a-i da
dreptul la timp), adică al celor două noţiuni: a şti şi a fi născut.
Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei, „ştiute" numai de
artist şi reprezentate în forma concretă a însuşirilor femeii iubite: “umbra, tăcerile,
sânul, mersul, melancolia, inelul.” Patima bărbatului, cunoaşterea elementelor
operei, exprimate patetic în adresarea directă „îţi ştiu toate timpurile, toate
mişcările, toateparfumurile
A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete, revelate. Artistul
cunoaşte şi inefabilul operei, ceea ce nu este legat de planul existenţei, orizontul
cunoaşterii poetice, exprimat metaforic prin indicii temporali şi spaţiali: „după-
amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...". Jocul cuvintelor în rostirea poetică
antrenează categoriile aproapelui şi departelui (rezonanţa eminesciană): „Ştiu tot
ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există aproape".
Vizionarismul se abstractizează, exprimând intuiţii obscure, ireprezentabile
în sine. Ruptura între planul conştiinţei şi al expresiei, în cadrul operei-poezie, este
redată în mod dramatic: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atât de departe,
încăt nu mai are nici nume". Metafora „genunchiul pietrelor" sugerează o altă
relaţie a artistului-poet cu lumea decât în strofa anterioară: trecerea de la
perceperea exterioară/ de la contemplaţie, la comunicarea intimă, iar lumea se
organizează prin cântec după chipul şi asemănarea lui, ca în mitul lui Orfeu. Verbul
„îngână" poate avea ca sens conotativ atât verbul „cântă", cât şi verbul „imită".
Prin cântec/ poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie (mimesis) a lumii
plăsmuite de artist. Se observă o altă răsturnare a unui mit antic: ideea în sens
platonician, viziune amplificată în strofa a treia.
Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele) sunt doar „umbre" ale
artei. Materia se naşte din operă, dobândeşte sens din ea, iar artistul este o punte de
legătură între operă şi materie.
Ultima secvenţă poetică îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei: „Bătaia
inimii care urmează bătăii ce-o auzi”. Viaţa miraculoasă a operei nu ţine doar de
conştiinţa artistului, ci de întreaga existenţă. Opera naşte propriul univers prin
intermediul artistului care are harul cunoaşterii şi se oferă ca model al lumii,
umanizând-o. Invocaţia repetată la finalul secvenţei ultime de două ori ilustrează
deopotrivă şi punctul de maximă tensiune lirică.
Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui
univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit. Treptele cunoaşterii poetice
sunt ierarhizate în cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la imperceptibil/
esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile /.../; II - „Ştiu
tot ce e mai departe de tine"; III - „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...".
Elementele imaginarului poetic, forme concrete ale abstracţiunilor, sunt şi elemente
ale cunoaşterii poetice.
Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparţinând
neomodernismului. Mitul antic al lui Pygmalion creatorul femeii perfecte, de o
neasemuită frumuseţe, este reinterpretat în sensul unei răsturnări de roluri.