,, În dulcele stil clasic”

de Nichita Stănescu
Poezia ,, În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu a fost publicată în 1970, fiind așezată
în fruntea volumului omonim pentru care este o artă poetică. Volumul aparține celei de-a doua
etape de creație , poetul manifestându-se ca un constructor în interiorul limbajului.

Poezia constituie o poetică a existenței și a cunoașterii și depășește cadrul unei arte

poetice deoarece autorul surprinde clipa unică de revelație a absolutului, dar îi dublează
semnificația, poezia având două chei de lectură: poezie erotică și artă poetică. Pentru poet, atât
iubirea cât și creația aparțin, în egală măsură, planului existenței și planului cunoașterii.

1. Încadrare în curent:
- Elemente neomoderniste: ambiguitatea planurilor și a limbajului, reprezentarea
abstracțiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei,
noile sonorități și semnificații obținute prin plasarea unpor clișee verbale din poezia
înaintașilor în noi contexte.
- Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul și creatorul, susține transferul dintre
concret și abstract, punând în discuție relația dintre conștiință și existență.

2. Tema poeziei:
- Fiind și o poezie erotică – poveste de dragoste improvizată - și artă poetică, prin
prezentarea întâlnirii dintre poet și inspirație, tema poeziei apare dublată. Iubirea e o
cale de cunoaștere, de atingere a clipei unice de revelație a absolutului.
- Poezia constituie descrierea stării de extaz produsă creatorului de clipa revelației.

3. Titlul poeziei:
- Titlul poeziei și al volumului sugerează prin sintagma ,, stil clasic” , intenția de
revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu duioșie ironică (
atitudine postmodernistă).
- Antepunerea epitetului ,, dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de cea
eminescină ( ,, dulce minune”).
- Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în fața unei lumi
schimbate, pe care trebuie să învețe săo exprime în poezia sa.

1
4. Structura textului:
- 4 SECVENȚE POETICE:
- 1) prima secvență ( strofele I și II) redă apariția ,, domnișoarei” / inspirației;
- 2) a doua secvență ( strofa a III-a) surprinde trăirea clipei de revelație;
- 3) a treia secvență ( strofa a IV-a) conține invocarea idealului poetic/ erotic;
- 4) a patra secvență ( strofa a V-a + versul final) redă revenirea la starea
contemplativă, meditativă.
- Prima secvență poetică se află în opoziție cu următoarele, prin trecerea de la planul
obiectiv, al ,, domnișoarei” – inspirație, la cel subiectiv al eului creator.

 În prima secvență poetică, în laimotivul ,, Pasul tău de domnișoară” , echivalența

semantică ,, domnișoară” – poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici
prin elementul lipsit de corporalitate ,, pasul”. Avem de asemenea metafore care
sugerează sursele poeziei: duritatea regnului mineral ( ,, dintr-un bolovan”), efemeritatea
vieții/ regnul vegetal ( ,, frunză verde, pală”). Momentul zile desemnat de sintagma
insolită ,, înserare-n seară” sugerează necunoașterea, misterul, momentul pregătitor al
revelației. Metafora șocantă prin asocierea unor termeni incompatibili, ,, pasăre amară”,
conotează mai degrabă starea de suferință a poetului – pasăre ( ca la romantici) decât un
atribut al inspirației.

 A doua secvență surprinde momentul propriu-zis al creației. Efemeritatea clipei de

revelație este sugerată prin repetiția ,, o secundă, o secundă” . Eul creator se manifestă
contemplativ ,, eu l-am fost zărit în undă” și afectiv ,, inima încet mi-afundă”.

 A treia secvență redă drama artistului , imposibilitatea ancorării în starea de grație,

desprinderea operei de artist, prin invocația elegiacă a muzei: ,, Mai rămâi cu mersul tău/
parcă pe timpanul meu”. Poetul este redus la condiția de victimă a propriei iluzii. Se
conturează un portret al ,, îndrăgostitului” de iubita – poezie: ,, blestemat și semizeu”.
Poetul deplânge ineficiența simțurilor omenești, ,, blestemat” la imposibilitatea de a
reține superba urmă a artei. Condamnat la solitudine, el percepe viața ca o stare de ,,
boală”: ,, Căci îmi este foarte rău”.

 A patra secveță poetică devine o meditație pe tema trecerii timpului, dublată de

sancționarea neputinței omenești. Mesajul-sentință l strofei este acela că, în afara clipei
de inspirație a iubirii/ a creației poetice, existența poetului nu-și are sensul: ,,...și zic,/
domnișoară, mai nimic”. Falsa strălucire a lumii ( ,, pe sub soarele pitic, aurit și
mozaic”) nu satisface setea de absolut a creatorului, care tânjește ca un îndrăgostit.

2
 Versul final are, ca în ,, Glossa” eminesciană, valoare gnomică ( = cuprinde maxime,
sentințe, reflecții, sfaturi morale): ,, Pasul trece, eu rămân”. Conclusiv, versul exprimă
opoziția dintre tristețea poetului și trecerea urmei poeziei.
 Reluarea refrenului ,, Pasul trece, eu rămân” după fiecare vers al primei secvențe
poetice conferă tonalitatea gravă a meditației pe tema creației.

5. Elemente de prozodie:
- Monorimă, ritm trohaic, măsura de 8 silabe

6. Concluzie:
- Poezia ,, În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenței și
a cunoașterii. Ea depășește cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul
neomodernist, iubirea și creația aparțin, în egală măsură, planului existenței și
planului cunoșterii.
- Pentru poet, iubirea și creația sunt îngemănate, tot astfel cum el însuși aparține
simultan planului existenței ( condiția umană) și planului cunoașterii ( condiția de
creator).