ÎN DULCELE STIL CLASIC, de NICHITA STĂNESCU (poet postbelic,

neomodernist)
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale neomodernismului

Nichita Stănescu este cel mai original poet postbelic și cel mai important
poet al Generației ’60. După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita
Stănescu săvârșește a treia reformă lirică, fiind considerat de criticul literar
Nicolae Manolescu un ,,reformator al modului de a gândi artisticește poezia.”
Lider incontestabil al generației șaizeciste/neomoderniste, Nichita Stănescu
recuperează lirismul interbelic și modelele clasice pe care le reinterpretează și le
resemantizează într-o viziune inedită, surprinzătoare prin asocierea celor mai
neașteptate imagini. Autorul ,,Necuvintelor” inventează ,,limba poezească” și
,,hemografia”/,,scrierea cu sine însuși”, poetizează realul și substanțializează
limbajul. În spirit neomodernist, cultivă o poetică a cunoașterii și a existenței,
reinterpretează mituri, recurge la reflecția filosofică, la imagini și la metafore
insolite, la fuziunea liricului cu epicul și a lucidității cu fantezia, la ironie și
ludic.
Un poem reprezentativ pentru noutatea și originalitatea liricii lui Nichita
Stănescu este ,,În dulcele stil clasic” din volumul cu același titlu, publicat în
1970, marcând o etapă distinctă în evoluția creației nichitastănesciene,
caracterizată prin interiorizarea și încifrarea lirismului.
Înainte de toate, poezia este relevantă pentru ambiguitatea neomodernistă
la nivel tematic și stilistic.Temele dominante și interferente sunt iubirea și
creația, abordate în registru parodic, ludic și ironic.
Poem de dragoste și artă poetică neomodernistă, ,,În dulcele stil clasic”
este o recitire ludică și nostalgică a liricii erotice a predecesorilor. Titlul,
semnificativ pentru arta poetică explicită, este edificator pentru revenirea tandră
a poetului la modalitățile și la tiparele liricii tradiționale, pentru influența
evidentă a liricii lui Mihai Eminescu, mai ales prin epitetul ,,dulce”(frecvent în
lirica pașoptistă),devenit o veritabilă categorie a lirismului eminescian. Într-un
joc pur al fanteziei și al limbajului poetic, Nichita tratează cu ironie cordială,
într-o viziune singulară, recuzita preromantică, gestica amoroasă și imaginea
îndrăgostitului care afectează o mare suferință erotică înmaniera poeților
premoderni ,IenăchițăVăcărescu și Costache Conachi.
Structurat armonios în cinci catrene și un monovers final gnomic,
specific poeziei moderne, poemul,,În dulcele stil clasic” surprinde întâlnirea
eului liric cu iubita/muza inspiratoare: ,,Dintr-un bolovan coboară/pasul tău de

1
domnișoară./Dintr-o frunză verde, pală/pasul tău de domnișoară.// Dintr-o
înserare-n seară/pasul tău de domnișoară./ Dintr-o pasăre amară/ pasul tău de
domnișoară.”Sintagmă recurentă și vers-refren în prima secvență poetică,
metonimia ,,pasul tău de domnișoară” semnifică atât iubita/iubirea, cât și muza
inspiratoare/ poezia. Ceremonialul întâlnirii eului liric ipostaziat într-un
îndrăgostit/ poet/creator cu ,,domnișoara”/ iubita/poezia are mai multe etape.
Prima secvență lirică prezintă apariția făpturii feminine care declanșează o stare
de uimire, de grație și de plenitudine în sufletul îndrăgostitului/poetului.
Descendența graduală, redată prin metonimie, trop frecvent in lirica
neomodernistă, ,,Dintr-un bolovan”, ,,Dintr-o frunză”, ,,Dintr-o înserare-n
seară”, ,,Dintr-o pasăre amară” evidențiază relația dintre eul liric și univers,
ipostazierile și metamorfozele iubirii/poeziei/creației. Descinderea ,,Dintr-un
bolovan”ne poate aminti de nebănuitele revelații ale lumii materiale, dar și de
lirica argheziană a sublimării materiei în spirit. Gradația ,,bolovan” - simbol al
materiei amorfe, ,,frunză” - simbol al vegetalului,,,înserare” - simbol al
temporalului, al efemerului, ,,pasăre” - simbol al zborului, al înălțării spirituale,
sugerează treptele simbolice ale trecerii de la aparențe la esențe, de la relativ la
absolut prin iubire și prin artă.
În continuare, unicitatea clipei trăite sub imperiul iubirii/inspirației este
sugestiv redată în următoarea secvență lirică: ,,O secundă, o secundă/ eu l-am
fost zărit în undă./ El avea roșcată fundă./Inimaîncet mi-afundă.”Ideea poetică
din acest catren este efemeritatea clipei de grație divină a iubiriiși a creației. În
iubire ca și încreație, momentul revelației metafizicului poate trece neobservat
și nefolosit, și, chiar dacă este perceput, nu durează. Iubirea și poezia/ arta,
născute deopotrivă din sfera concretului și din sfera abstractului, au, paradoxal,
atât atributele permanenței, cât și ale efemerității.
Mai departe, invocarea iubitei/artei din penultimul catren face trimitere la
clasica invocație a muzei: ,,Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/
blestemat și semizeu/ căci îmi este foarte rău. ” În plus, poate fi o aluzie la
poemul eminescian ,,O, rămâi…” sau la oprirea faustică a clipei: ,,Oprește-te,
clipă, ești atât de frumoasă!” Iubitei/muzei/artei I se cere să-și permanentizeze
existența în lumea fizică, dacă nu în planulvederii, cel puțin în planul auzului,
într-o semnificativă ierarhizare a simțurilor, auzul fiind unsimț inferior văzului.
Epitetul oximoronic,,blestemat și semizeu” sugererează condiția omului de
geniu în lume, cu trimitere posibilă la vizunea eminesciană despre geniul
romantic, nemuritor, dar nefericit. Astfel, dubla condiție a
îndrăgostitului/poetului implică damnarea și harul divin.
Apoi, lumea sărăcită de iubire/artă capătă o înfățișare prozaică, derizorie:
,,Stau întins și lung și zic,/ Domnișoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit și
mozaic.” Extenuat de efortul creației, de încercarea de a eternize clipa

2
trecătoare, poetul contemplă lumea reală.Triplul epitet metaphoric ,,pitic/ aurit
și mosaic”este semnificativ pentru lipsa de sens, de valoare și de armonie a
lumii în absența iubirii și a artei. Versul ultim, cu valoare concluzivă ,,Pasul
trece, eu rămân’’ redă statutul existențialal poetului și se aseamănă ca rol și
funcție poetică, în mare măsură, cu ,,Glossa” eminesciană. Monoversul
sentențios poate fi interpretat ca o parafrază a provebului românesc,,Apa trece,
pietrele rămân” sau ca o replică modernă la dictonul latinesc ,,Ars longa, vita
brevis.”Astfel se încheie experiența revelatorie a întâlnirii îndrăgostitului/
poetului cu iubita/ muza inspiratoare. De la entuziasm și plenitudine, eul liric
trece la melancolie și resemnare.
Versificația și prozodia neomodernistă a poemului ,,În dulcele stil clasic”
se bazează pe jocul cu structurile clasice. Versurile sunt grupate în cinci catrene
și au măsura de 6-8 silabe, ritm trohaic și monorimă; versul final izolat, cu
trimitere la codul cultural gnomic, exprimă concis și memorabil concepția
despremenirea poetului de a permanentiza clipa revelației în creație.
Prin urmare, factura neomodernistă a poemului ,,În dulcele stil clasic” este
ilustrată de originalitatea și noutatea imaginarului poetic și a viziunii despre
iubire șicreație, de raportarea ludică, ironic și parodică la experiențele poetice
ale înaintașilor, de ambiguitatea, expresivitatea și reflexivitatea limbajului
poetic stănescian. Poezie a poeziei erotice, altfel spus, artă poetică a poeziei de
dragoste din perspective întregii istorii a liricii românești, ,,În dulcele stil clasic”
rămâne un superb ,,exercițiu de admirație” a predecesorilor lirici.