DIN CEAS, DEDUS… de Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Nadir latent! Poetul ridică însumarea
Intrată prin oglindă în mântuit azur, Pe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Tăind pe înecarea cirezilor agreste, Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Meduzele când plimbă sub clopotele verz

i
În literatura română, modernismul este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu, ale cărui teorii
sunt expuse în Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane. Concepţia
mentorului modernismului porneşte de la premisa că există un spirit al veacului (saeculum), înţeles ca o
mişcare de idei care se manifestă ignorând graniţele geografice şi care determină sincronizarea culturilor
europene. Preluând perspectiva sociologului francez Gabriel Tarde, criticul român susţine că, asemenea
indivizilor, societăţile evoluează prin raportare la un model. Astfel, civilizaţiile mai puţin evoluate
beneficiază de influenţa celor avansate, într-un proces în două trepte: imită mai întâi formele civilizaţiei
superioare, apoi îşi identifică sursele originale, ale specificului naţional.
Schimbarea paradigmei de gândire a secolului XX, determină noi principii de creaţie; suflul inovator
îşi găseşte expresia în câteva curente literare importante printre care și ermetismul, curentul literar care
solicită dimensiunea raţională a gândirii, inhibând-o pe cea sentimentală. Poezia presupune, în aceste
condiţii, o iniţiere a cititorului în mecanismul de configurarea a sensului, de reconstituire a traseului
emoţional şi ideatic parcurs de gândirea poetului.
Ion Barbu este, în contextul literaturii române, un poet fără precursori şi fără urmaşi, statut dobândit
în urma realizării unei sinteze inedite între poezie şi geometrie. Pentru el, poezia şi geometria se întâlnesc în
sfere foarte înalte, fiindcă amândouă propun modele posibile şi probabile ale lumii. Acest principiu al
poeticii barbiene conţine, înainte de toate, motivul respingerii poeziei mimetice, pe care o consideră
sinonimă cu poezia leneşă, refuzată de idee şi cu estetică de covor oltenesc.
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu este
înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi aparţine
modernismului barbian.
Tema poeziei exprimă, în principal, ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă, ideea
autocunoaşterii şi ideea actului intelectual ca afectivitate lirică.
Cuvântul „joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică"*, iar asocierea
adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. „Arta lui Ion Barbu ne oferă cumva un soi
superior dejoacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică oarecum şi o «invitaţie la dans»; e ceva în ultimă instanţă ludic în
această operă de o atât de strictă disciplină."5
Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Călinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei,
dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă
(dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o
apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din
interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent, Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau
lumina fosforescentă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea
întinsă se închid".
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. În concepţia lui Ion Barbu, „prin oglindă
lumea intră în mântuit azur". Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă până la „zenit" (punctul cel
mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul" ei (punctul cel mai jos pe verticală). Din
acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii,
sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod
metaforic spaţiul real, echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în
manieră metaforică universul artistic ce se reflectă în lumina asfinţitului.
Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul
neclintit, fără curgere. Timpul barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras
oricărei prize a temporalităţii curente".
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă creastă", figură
de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept -„Arta, spunea Platon,
considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta,
ar fi, deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion
Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei
înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon această răsfrângere secundă face din artă o
întruchipare mai depărtată de realitatea ideală decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul
Jocului secund vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale
imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei material." . Prin urmare, arta este pentru Barbu „un
zbor invers", întors spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
În strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere eminesciană,
permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii scufundaţi (meduzele) sub «clopotele verzi»".
Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu. „Cântecul" său
rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în
pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii în apă. E un nadir latent, o oglindire a
zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune." Universul poetic este capabil să pună în lumină nu
numai zenitul, ci şi nadirul.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi
urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura
unitate metrică a poemului, rima poeziei este încrucişată.
La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul",
folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă („dedus", „intrată") şi a unor
infinitive lungi, în ansamblul poeziei („înecarea", „însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al
ieşirii din limitata lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima
strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel lexical) se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi
fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent", „însumarea". Prin intermediul acestor termeni, se
obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai profund
contemplate.
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor justifică oarecum încifrarea textului - „ceas dedus", „calmă
creastă", „mântuit azur", „nadir latent", „harfe resfirate" - sau a inversiunilor: „calmă creastă", „mântuit
azur" - dar şi a epitetelor - „ceas dedus", „cântec ascuns", „nadir latent", „harfe resfirate", „clopotele
verzi". Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine
concizia şi încifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic.
În opinia mea poezia „Din ceas dedus...", model de concizie lirică, capodoperă a creaţiei artistice a
lui Ion Barbu, constituie o profundă artă poetică, atât prin concepţia poetului asupra rostului şi rolului artei,
cât şi prin aceea că este un adevărat cod ce deschide înţelesurile poetice ale universului liric barbian, cu
totul unic în literatura română. Înţelegerea creaţiei poetice a lui Ion Barbu nu este una uşoară, iar
dificultatea constă tocmai în expresia pură, decantată de „balastul" verbal conţinut de aşa-numita poezie
leneşă.