DIN CEAS, DEDUS… de Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Nadir latent! Poetul ridică însumarea
Intrată prin oglindă în mântuit azur, Pe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Tăind pe înecarea cirezilor agreste, Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Meduzele când plimbă sub clopotele verzi
.
Modernismul este o mișcare care se manifestă în spațiul cultural european, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al XX-lea. Reperul inițial al
modernismului literar este volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire, care anunță o nouă
sensibilitate și impune, una dintre cele mai importante inovații ale curentului, anume estetica urâtului.
În literatura română, modernismul este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu, care
porneşte de la premisa că există un spirit al veacului, înţeles ca o mişcare de idei care se manifestă
ignorând graniţele geografice şi care determină sincronizarea culturilor europene. Preluând perspectiva
sociologului francez Gabriel Tarde, criticul român susţine că, asemenea indivizilor, societăţile evoluează
prin raportare la un model. Astfel, civilizaţiile mai puţin evoluate beneficiază de influenţa celor avansate,
într-un proces în două trepte: imită mai întâi formele civilizaţiei superioare, apoi îşi identifică sursele
originale, ale specificului naţional.
Perioada interbelică surprinde două direcţii de manifestare a poeziei româneşti: tradiţionalismul și
modernismul, care reuneşte modalităţi diverse: de la estetica urâtului în lirica lui Tudor Arghezi, trecând
prin expresionismul de tip blagian, până la poezia ermetică a lui Ion Barbu.
Schimbarea paradigmei de gândire a secolului XX, determină noi principii de creaţie; suflul
inovator îşi găseşte expresia în câteva curente literare importante printre care și ermetismul, curentul
literar care solicită dimensiunea raţională a gândirii, inhibând-o pe cea sentimentală. Poezia presupune, în
aceste condiţii, o iniţiere a cititorului în mecanismul de reconstituire a traseului parcurs de gândirea
poetului.
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu este
înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi aparţine
modernismului barbian.
Consider că poezia „Din ceas, dedus..." de Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este
rezultatul unei sinteze inedite între două domenii considerate disjuncte (poezia și geometria) „există
undeva în domeniul înalt al geometriei un loc luminos unde se întâlnește cu poezia…”, fiindcă amândouă
propun modele posibile şi probabile ale lumii. Acest principiu al poeticii barbiene conţine, înainte de
toate, motivul respingerii poeziei mimetice, pe care o consideră sinonimă cu poezia leneşă, refuzată de
idee şi cu estetică de covor oltenesc.
Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Călinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei,
dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă
(dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală
într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică
din interior, în eul absolut... Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a
meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.
Tema poeziei exprimă, în principal, ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă, ideea
autocunoaşterii şi ideea actului intelectual ca afectivitate lirică.
Cuvântul „joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică", iar
asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. Pentru Barbu, actul poetic
este similar cu cel geometric. În accepțiunea acestuia există trei tipuri de joc și anume: jocul prim care
aparține demiurgului, jocul secund care aparține meșteșugarului soare și jocul terț care aparține
poetului. În poezia sa, Ion Barbu tinde spre jocul secund, spre perfecțiune.
La nivelul motivelor poetice este de remarcat „cântecul” și simbolul central al textului „oglinda”,
element de recurență în întreaga operă barbiană. Acest simbol central sugerează ideea de secționare între
două planuri: cel real, al contingentului, și cel imaginar, al poeziei. În ultima strofă, metafora „cântecul
ascuns al mării” desemnează rolul artistului de a trece dincolo de aparențele lumii, spre o lume a
esențelor.
 La nivel formal, poezia „Din ceas dedus..." este alcătuită din două secvenţe corespunzătoare
fiecăruia dintre cele două catrene: primul conţine o definiţie ermetică a poeziei, al doilea sugerează rolul
poetului însuşi
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat în inversiune „calma creastă", figură
de stil ce desemnează lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept „Arta, spunea Platon,
este imitaţia unor imitaţii… o răsfrângere la puterea a doua a realităţii”. Aceasta este şi concepţia pe care şi-
o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă. Substantivul „ceas” de
la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere.
În concepţia lui Ion Barbu „prin oglindă lumea intră în mântuit azur”. Iar dacă lumea experienţei
se înalţă în piramidă până la „zenit" (punctul cel mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte
„nadirul" ei (punctul cel mai jos pe verticală). Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia
inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan
izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent cu punctul de
maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică universul artistic ce se
reflectă în lumina asfinţitului.
Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea elementelor lumii,
spre esenţele nevăzute ale lucrurilor. Poezia este scoasă din timp, din durată, din timpul obiectiv, din
contingent. Intrată prin oglindă în mântuit azur, poezia presupune oglindire, reflectare. Prin aceasta se
ajunge la esenţă, ea fiind o realitate neptunică şi uranică, structura oximoronică calma creastă, coroborând
ideea. Poezia nu este o imagine a lumii, ci reflectare, un semn al minţii, lumea purificată în oglindă,
act clar de narcisism, deci de autocunoaştere și semn al minţii.
Strofa a doua exprimă o altă viziune a poetului despre poezie, care este „Nadir latent", sugerând
concepţia matematică a lui Barbu despre creaţia lirică. „Poetul ridică însumarea", calculează un punct
imaginar al ideilor în înaltul infinit al spaţiului exterior şi întâlneşte poezia, simbolizată prin metafora
„harfe resfirate", aflată în „zbor invers" spre esenţele nevăzute şi neştiute ale universului. Într-o metaforă
concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere eminesciene, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi
plimbă aştrii scufundaţi (meduzele) sub clopotele verzi. Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a
lui Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu. Cântecul său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas)
în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii în apă. E un nadir latent, o
oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune.” Universul poetic este capabil să
pună în lumină nu numai zenitul, ci şi nadirul.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi
urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile, grupate în două strofe catren, au măsura de
13-14 silabe, ritmul iambic, rima poeziei este încrucişată.
La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul
„adâncul", folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă „dedus", „intrată" şi a
unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei „înecarea", „însumarea", forme care exprimă efortul ieşirii
din limitata lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima
strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel lexical se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi
fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent", „însumarea". Prin intermediul acestor termeni, se
obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai
profund contemplate.
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor justifică oarecum încifrarea textului: „ceas dedus",
„calmă creastă", „mântuit azur", „nadir latent", „harfe resfirate"; sau a inversiunilor: „calmă creastă",
„mântuit azur" , dar şi a epitetelor: „ceas dedus", „cântec ascuns", „nadir latent", „harfe resfirate",
„clopotele verzi". Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite,
ceea ce susţine concizia şi încifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic.
Poezia „Din ceas dedus...” de Ion Barbu, model de concizie lirică, constituie o profundă artă
poetică, atât prin concepţia poetului asupra rostului şi rolului poeziei, cât şi prin aceea că este un adevărat
cod ce deschide înţelesurile poetice ale universului liric barbian.