Din ceas dedus...

Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Nadir latent ! Poetul ridică însumarea
Intrată prin oglindă în mântuit azur, De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Tăind pe înecarea cirezilor agreste, Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
  Poezia Din ceas, dedus... , numită de unii critici literari Joc secund , ce deschide volumul Joc secund, publicat în 1930, este o
artă poetică, care propune o concepţie modernă despre poezie, un limbaj poetic cu încifrare sporită, specific poetului- matematician,
o sintaxă poetică dificilă, încadrându-se modernismului barbian. Poetul nu i-a pus titlu acestei poezii, intenţia lui fiind ca acest text
liric să iniţieze cititorul într-un univers unic, inconfundabil.
 Cuv\ntul „joc” din titlul „Joc secund” sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică” (Tudor Vianu). „Arta lui
Ion Barbu ne oferă un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică oarecum şi o „invitaţie la dans”; e ceva în ultimă
instanţă ludic în această operă de o atât de strictă disciplină”. (Alexandru Paleologu). „Secund” ar fi o răsfrângere la puterea a
doua a realităţii, conform lui Platon, care considera că arta este o „copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne,
este imitaţia unor imitaţii.”
 Poetul caută în real, în temporal (Din ceas), frumosul ca obiect al creaţiei, al meditaţiei lirice („adâncul acestei calme creste"), pe
care îl răsfrânge, îl oglindeşte în intimitatea sa, transpunându-l în „ joc secund " pur, intelectual, ieşind astfel din temporalitate „în
mântuit azur ", formă de acces la idee, la nivelul cosmic. Sugestiile filosofiei lui Platon sunt preluate difuz în textul poetic: arta este o
copie a lumilor reale, care, la rândul lor, sunt copii ale ideilor eterne, deci arta este o reflectare la puterea a doua a realităţii, un „joc
secund”.
 Două simboluri centrale organizează discursul -zenitul şi nadirul -, termeni antinomici ai spaţiului astral. Dacă realitatea se
constituie sub semnul zenitului, în lumina solară, susţinută prin imaginile „ calmei creste", a „ cirezilor agreste" şi a „ ceasului "
omenesc, poezia, arta aparţin nadirului, un spaţiu simetric, opus, înlănţuit în misterul asfinţitului. Prin oglindă se intră în „ mântuit
azur", poezia este „ nadir latent ". Ca şi în cazul poeziei eminesciene, oglinda este graniţa dintre lumea concretă şi cea ideală, a
visului, dar şi a artei. Dincoace de oglindă se află lumea comună, dincolo de oglindă, lumea de vis spre care tânjesc acele puţine
fiinţe capabile să se înalţe în „mântuit azur” . Poezia devine apoi cântec al mării prins în clopotele meduzelor, poetul fiind adus
din ipostaza intelectuală a lui Hermes, în cea lirică a lui Orfeu, „cântecul” său rămânând „ascuns” , accesibil doar iniţiaţilor.
 Apa - un alt simbol dens al poeziei - apare în ambele strofe, dar are conotaţii diferite. Ea înseamnă oglindire, reflectare, prin care se
transcende lumea reală, obiectivă spre un univers posibil, ipotetic, imaginar. În partea a doua, marea este asociată cu geneza
poetică a creaţiei, locul de unde se naşte universul secund, mai pur, al poeziei.
 ELEMENTE DE PROZODIE: Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi
urmărind o cadenţă liniştită. Versurile sunt de 13-14 silabe, ritmul este iambic, rima poeziei este încrucişată.
 NIVELURILE TEXTULUI POETIC:
 La nivel morfologic: conversiunea adjectivului adânc în substantivul “adâncul”; folosirea adjectivelor provenind din verbe la
participiu, în prima strofă: “dedus”, “intrată”; infinitive lungi: “înecarea”, “însumarea”, forme care exprimă efortul ieşirii din limitata lume
senzorială.
 La nivel sintactic: se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat,
pe când a două include coordonări şi subordonări de propoziţii.
 La nivel lexical: se observă prezenţe termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: “dedus”,
“nadir”, “latent”, “însumarea”. Prin intermediul acestor termeni se obţine o contemplare mai profundă a elementelor.
 La nivel stilistic: se remarcă abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum limbajul încifrat al textului: “ceas dedus”, “calmei creste”,
“mântuit azur”, “nadir latent”, “harfe resfirate”; inversiuni: “calmei creste”, “mântuit azur”; epitete: “”ceas dedus”, “cântec ascuns”,
“nadir latent”, “harfe resfirate”, “clopote verzi”.
 Poezia “Din ceas dedus...” de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului / ermetismului barbian, prin concepţie
şi limbaj încifrat, accesibilă cititorilor iniţiaţi.

George Călinescu interpreta poezia „Joc secund” , ca artă poetică, astfel: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei : Calma
creastă a poeziei este scoasă, dedusă din timp şi spaţiu, adică din universul real, din ceas, este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine
ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut,
care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescentă a meduzelor care sunt văzute
numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.”