Joc secund

Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Poezia “Joc secund” deschide volumul cu acelaşi titlu, publicat de Ion Barbu în 1930,
fiind totodată arta poetică a ultimei etape de creaţie a autorului: etapa ermetică.

“Joc secund” aprţine modernismului, iar o dovadă a acestui fapt este concretizarea în
text a teoriei lui Platon, potrivit căreia lumea concretă, a obiectelor, e o copie imperfectă a
lumii ideilor, care sunt perfecte. Ion Barbu în schimb duce mai departe această teorie, el
susţinând faptul că arta este o reflectare în oglindă a lumii concrete; el vorbeşte despre
realitatea imperfectă, dar în acelaşi timp operează cu idei, care sunt perfecte.

În concepţia lui Ion Barbu, “prin oglindă lumea intră în mântuit azur”. Iar dacă lumea
experienţei se înalţă în piramida până la “zenit” (punctul cel mai înalt), răsfrângerea acesteia
alcătuieşte “nadirul” ei, adică punctul cel mai jos. Din acest element îşi extrage poetul materia
inspiraţiei, poezia fiind pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un
plan izolat de viaţă, un “joc secund”. Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent
cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică
universul artistic ce se reflectă în lumina asfinţitului.

Prima strofă a poeziei începe astfel: “Din ceas, dedus”; aceste cuvinte indică faptul că
totul ia naştere din concret, din imediat. “Adâncul acestei calme creste” reprezintă creasta
muntelui reflectată în “oglindă”-metaforă care descrie apa de la baza muntelui-dezvăluind
astfel un “mântuit azur”, această sintagmă fiind, la rândul ei, o metaforă, prin care poetul
reprezintă perfecţiunea imaginii oglindite. Văzute oglindit, “cirezile agreste” se văd înecate,
invers faţă de normal. Prin sintagma “joc secund”, poetul descrie arta, o copie a lumii concrete,
iar “mai pur” exprimă perfecţiunea ideii.

Strofa a doua incepe cu o definiţie a artei, a poeziei: “nadir latent”, nadirul fiind
reflectarea în oglindă a zenitului, a punctului maxim spre care aspiră omul şi care se deplasează
în permanenţă. În această strofă este păstrată idea reflectării realităţii în artă sub forma unor
imagini răsturnate, poetul formulând aici câteva principii de creaţie şi aspiraţii ale artistului.

Din versurile “poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”
deducem faptul că idealul poetului este să prindă în cuvintele poeziei muzica harfelor care, în
realitatea concretă, se pierde; prinsă în cuvinte însă, ea se eternizează. Ultimele două versuri
reflectă un alt ideal al poetului, şi anume acela de a prinde în cuvinte cântecul tainic al
adâncurilor mării străbătute de meduze.

Simbolul oglinzii este unul des întâlnit în teoriile cunoaşterii, respectiv în filosofia lui
Platon; însa la Ion Barbu nu contează atât obiectul cât actul oglindirii. Jocul secund reprezintă,
astfel, procesul de metamorfozare a lumii în poezie.

Stilistic, poezia se remarcă prin absenţa predicatelor, ceea ce face ca mesajul să aibă
valoarea unor sentinţe. Totodată, absenţa acestor structuri morfologice (predicate, conjucţii,
prepoziţii) oferă ambiguitate textului, aceasta fiind sporită şi de folosirea unor termeni
împrumutati din matematică (de exemplu, “grupurile apei”). Acelaşi efect îl are în text şi
folosirea neologismelor (“nadir”, “latent”, “dedus”, “azur”), care oferă şi obscuritate textului.
Masacrarea sentimentelor, a lirismului, dă poeziei unitate şi o notă de originalitate, producând
impresia de ermetism.

Organizarea metrică a poemului este foarte simplă, poetul evitând efectele muzicale şi
oferind o cadenţă liniştită. Versurile sunt de 13-14 silabe, iar singura unitate metrică a poetului
este iambul. Rima poeziei este încrucişată.

La nivel sintactic, putem observa faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o
singură frază. Prima strofă este lipsită de predicat, în timp ce a doua include coordonări şi
subordonări de propoziţii.

În concluzie, “Joc secund” este o artă poetică modernă, ilustrativă pentru ermetismul
barbian, datorat limbajului încifrat, dublat de expresivitate şi de ineditul viziunii.