Dima Sabina

Clasa a X-a D
Fișă de lectură
Joc secund
de Ion Barbu

Poezia care deschide volumul „Joc secund” (1930) nu are titlu și de aceea
este cunoscută după titlul volumului. Pentru Ion Barbu (Dan Barbilian), „Joc
secund” este arta sa poetică. În 1927 poetul mărturisește că există o interferență
între poezie și matematică: „Oricât ar părea de contradictorii acești termeni, la
prima vedere, există undeva în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos
unde se întâlnește cu poezia”.
„Joc secund” este „jocul poeziei”, care presupune respectarea unor reguli
riguroase. Se subânțelege că există un „joc prim”, care este al realității obiective,
realizat după legile universale.
Poezia este formată din două strofe, fiecare însemnând o secvență.
Secvențele poetice definesc relația dintre artist și operă. Interpretarea lui George
Călinescu este clasică: „Poezia („adâncul acestei calme creste”) este o ieșire
(dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, o
imagine a cirezii în apă”.
În prima strofă accentul cade asupra operei:
„Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste
Intrată în oglindă prin mântuit azur,
tăind pe înnecarea cirezilor agreste,
în grupurile apei, un joc secund, mai pur.”
Ion Barbu utilizează mitul oglinzii. Oglinda este suprafața apei în care se
reflectă o lume de esențe ideale, creând o nouă realitate. Poetul alege elementele
de ordin primar: munții, cerul și cirezile agreste. Apa este simbolul vieții, dar și
al curățării, al purificării factorilor fizici.
Oglinda poate fi interpretată și ca intelect al poetului, care prin reflectarea
realității obiective, crează un „joc secund mai pur”, în sens intelectual și
spiritual.
Astfel, la Ion Barbu poezia este o modalitate de a trăi „sub semnul minții”.
Cirezile sunt simbolul biologicului și pe „înnecarea” acestora se realizează
lumea ficțiunii ideale, cea a poeziei. Prin urmare, poezia este o dematerializare,
o spiritualizare.
Strofa a doua își axează discursul asupra rolului poetului:
„Nadir latent! Poetul ridică însumarea
de harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
și cântec istovește: ascuns, cum numai marea

1
 meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”
Strofa începe cu o propoziție exclamativă, redând admirația poetului față
de poezie. Ion Barbu recurge la două simboluri astrale și geografice antonimice,
și anume „zenitul” și „nadirul”. Dacă primul termen metaforic (zenitul)
definește spațiul real, echivalent cu maxima strălucire solară, cel de-al doilea
(nadirul) semnifică universul artistic, reflectat în tainica lumină a asfințitului.
Dacă în spațiul real elementele nesemnificative sunt dispersate, prima
calitate a artistului este aceea de a „însuma” și de a ordona coerența lor
interioară, adică de a strânge „harfele resfirate”.
Prin transparența lor, meduzele înlesnesc privirea către adâncul apelor,
însă ele schimbă totodată și culoarea mării prin „clopotele verzi”.
Ermetismul remarcat de critica literară în poezia lui Barbu rezultă din
folosirea neologismelor ca epitete, unele dificil de înțeles: „dedus”, „azur”,
„agreste”, „secund”, „pur” și „latent”. Asocierile neașteptate de cuvinte
(„mântuit azur”, „nadir latent”, „zbor invers”) contribuie de asemenea la
accentuarea caracterului ermetic al textului.
Prozodia pare a fi clasică. Strofele sunt catrene, rima este încrucișată, iar
strofele au o cadență lentă, egală cu ea însăși.
Ideea fundamentală din această poezie este că arta e un joc secund, mai
pur, realitate sublimată care pornește din viață, dar nu se confundă cu viața,
constituindu-se într-un univers secund, posibil. Dacă lumea reală există sub
zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare.